Caută 
1 MIN
A încerca să păstrezi intactă o anumită structură a preţurilor (deci a consumului) care nu mai are nicio legătură cu realitatea înseamnă să risipeşti resurse care nu mai pot fi recuperate.
Din când în când, mai ales în timpul campaniilor electorale, politicienii români încearcă să găsească soluţii pe termen scurt la problema pusă de creşterea preţurilor la combustibili şi la alimente. Toţi, fără excepţie, propun soluţii asistenţiale iresponsabile şi generatoare de iresponsabilitate: creşterea pensiilor, a salariului minim pe economie, subvenţionarea combustibilului folosit în agricultură şi aşa mai departe.
Dar ce anume a generat această creştere a preţurilor? Emergenţa Chinei şi a Indiei ca mari puteri, în condiţiile în care cele două ţări au împreună aproape două miliarde şi jumătate de locuitori. În aceste condiţii, cererea de combustibil şi de alimente a crescut cu mult peste capacităţile actuale de producţie, ceea ce a condus la creşterea preţurilor respectivelor bunuri. Şi, cum faptul că economiile celor două ţări au ieşit din zona subdezvoltării pare să fie ireversibil, rezultă de aici că era combustibilului ieftin şi a alimentelor ieftine a luat sfârşit.
Asta, fireşte, până când nu se vor descoperi (dacă se vor descoperi) surse alternative de energie şi de hrană. Din punct de vedere economic, lucrurile sunt simple: preţul unui bun nu poate scădea decât dacă cererea scade, sau dacă creşte oferta. E limpede că cererea de combustibil şi de hrană nu va scădea. Dimpotrivă, ea va creşte cu cât locuitorii Indiei şi ai Chinei vor deveni mai bogaţi. Prin urmare, preţul acestor bunuri nu poate scădea decât dacă oferta creşte într-un ritm mai mare decât cererea – ceea ce, pe termen mediu, este improbabil.
Aceasta este aşadar problema reală cu care ne confruntăm: am intrat într-o nouă lume, în care preţul hranei şi al combustibililor este ridicat (şi probabil încă în creştere) – şi trebuie să ne adaptăm cum putem acestei noi realităţi.
Şi abia când vedem cu claritate problema înţelegem că ea nu poate avea nici un fel de soluţii pe termen scurt; nu există şi nu poate exista nici o astfel de soluţie prin care să ne întoarcem (sau să pretindem că încă mai trăim) într-o lume în care preţul hranei şi al combustibililor e mic. Din acest punct de vedere, „soluţiile” propuse de politicienii români se dovedesc a fi fără obiect real – dacă nu cumva adevăratul lor obiect nu este unul pur electoral. (După cum ştim deja de prea multă vreme, politicianul român înţelege politica drept abilitate de a cumpăra voturi, fapt ce îi dovedeşte fără greş prostia şi micimea).
Dar dacă „soluţiile” imaginate de politicienii noştri nu sunt, de fapt, decât simple lozinci electorale, asta înseamnă că producătorii lor nu sunt doar proşti, ci şi iresponsabili. A încerca să păstrezi intactă o anumită structură a preţurilor (deci a consumului) care nu mai are nicio legătură cu realitatea înseamnă să risipeşti resurse care nu mai pot fi recuperate. Dacă cineva mă ajută să trăiesc ca şi cum preţul petrolului ar fi încă de 50 de dolari barilul într-o lume în care preţul real al acestuia este de 100 de dolari barilul, acest lucru va genera în mod necesar o risipă de petrol – deci în ultimă instanţă va genera sărăcie. Prin urmare, oricine propune astfel de „soluţii”, oricât de tentante ar părea ele pentru unii, trebuie tratat drept iresponsabil.
Şi totuşi este posibil să găsim soluţii pe termen scurt la problema descrisă mai sus, dacă o tratăm dintr-un unghi complet diferit. Ce înseamnă faptul că două miliarde şi jumătate de oameni (indienii şi chinezii) devin mai bogaţi? Înseamnă, fireşte, că ei vor dori să cumpere mai mult combustibil pentru a se putea deplasa şi mai multă mâncare, potrivit noului lor statut economic. Toate astea generează preţuri mai mari pentru combustibili şi hrană – şi le ştim deja.
Dar nu înseamnă numai atât. Înseamnă şi că respectivii oameni vor dori case şi şosele, vor dori şcoli pentru copiii lor, vor dori distracţie, cultură şi o sumedenie de alte lucruri pe care acum încep să şi le poată permite. Prin urmare, nu doar preţul hranei şi al combustibilului va creşte, ci şi cel al inginerilor, al constructorilor, al arhitecţilor, al profesorilor, al poeţilor şi aşa mai departe. Din punct de vedere economic, atunci când două miliarde şi jumătate de oameni pătrund (relativ) brusc pe piaţă, structura preţurilor se modifică ireversibil, nivelul de echilibru al pieţei fiind cu necesitate superior celui precedent.
Întrebaţi-l până şi pe cel mai mărunt comerciant cum interpretează el faptul că are brusc acces la încă două miliarde şi jumătate de clienţi potenţiali: ca pe o catastrofă, sau ca pe o binecuvântare? Aşadar ieşirea din sărăcie a Indiei şi a Chinei are drept consecinţă mai multă bogăţie pentru toţi. Din acest punct de vedere, problema care se pune este următoarea: care sunt soluţiile pe termen scurt pentru ca România şi românii să profite cât mai repede de lărgirea pieţei mondiale cu încă două miliarde şi jumătate de potenţiali clienţi?
Este însă limpede că aceste soluţii sunt radical diferite de cele propuse constant de politicienii noştri.
Sorin Cucerai este traducător, cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi publicist.
