Caută 
1 MIN
Corpul de control al premierului a dat publicităţii un raport privind reacţia structurilor de intervenţie rapidă după incendiul dezastruos din clubul „Colectiv” (30 octombrie 2015). Cele mai importante dintre concluziile analizei au fost deja reflectate în presa românească, astfel încât nu e cazul să le reluăm. Ne mărginim doar să indicăm că, în esenţă, raportul semnalează că sistemul românesc de intervenţii în situaţii de urgenţă este mai eficient decât în trecut, dar are deficienţe esenţiale. Deşi are parfum caragialesc („Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”), sintagma „eficienţă cu deficienţe” încheagă un tablou îngrijorător al reacţiei autorităţilor la ceas de dezastru.
Raportul asupra tragediei de la „Colectiv” arată că, în cazul unei catastrofe, actorii principali implicaţi în gestionarea măsurilor de prim ajutor devin confuzi, manifestă lipsă de coerenţă, tind să paseze răspunderea în altă ogradă şi improvizează. Să ne oprim asupra confuziei şi asupra improvizaţiei.
Confuzia. Starea de confuzie este, până la un anumit punct, un semn inerent al oricărui dezastru. Întâi nu se ştie prea limpede ce s-a întâmplat. Apoi trebuie domolit valul de panică care dilată proporţiile nefericitului eveniment şi, nu în ultimul rând, trebuie identificate rapid şi puse în aplicare soluţiile corecte şi potrivite menite să reducă, pe cât este omeneşte posibil, urmările nefaste. Pentru aceasta e nevoie de luciditate, de o foarte bună cunoaştere a protocoalelor şi, fapt foarte important, de o competenţă comunicativă antrenată, bine strunită.
Ceea ce inspectorii guvernamentali au constatat e că, în situaţie de criză, eforturile de salvare ar decurge mult mai bine dacă între instituţii ar exista deprinderea de a comunica şi de a lucra conjugat. Or, în realitate, la noi se pun prea adesea în practică precepte de tipul „fiecare după capul său” sau „interesul poartă fesul”. Nu toate câte nasc în capul omul sunt şi de folos! Dacă cineva va studia, pentru fiecare judeţ românesc, protocoalele de intervenţie în situaţii de urgenţă („planul roşu” şi „planul alb”) se va vedea că vorba „câte bordeie, atâtea obiceie” nu-i tocmai vorbă goală. Brambureala creează confuzie, iar această confuzie din «sistem» e cea mai periculoasă pentru că are efect paralizant cu rază lungă de acţiune. Tocmai această confuzie sistemică poate declanşa un întreg lanţ al slăbiciunilor şi erorilor. Vorba ceea: teoria ca teoria, dar practica ne omoară.
Improvizaţia. În mentalul colectiv, improvizaţia e soră cu creativitatea. În epoca de lipsuri cronice a comunismului, improvizaţia devenise o reţetă cotidiană de supravieţuire. Fiecare se descurca după cum îl tăia capul. Se puteau croşeta zilnic improvizaţii în legătură cu orice, iar vorba de duh a vremii era „în viaţă trebuie să ştii să te descurci”, cu sensul de a şti să improvizezi, de a face ceea ce ştii tu cel mai bine, chiar şi atunci când nu se mai poate face nimic. În acele timpuri grele, a improviza va fi devenit superlativul lui a fi.
Pe de altă parte, nu e greu de observat cât de extins este, la români, elogiul improvizaţiei. Acolo unde alţii au dat chix, noi ne-am descurcat. Improvizăm şi reuşim. Suntem tari! Fără a conta că a improviza înseamnă a face ceva pe nepregătite, la repezeală şi cu cele aflate la îndemână, ne place să aducem laude instinctivităţii, superficialităţii şi precarităţii. De aceea, dezbaterile despre strategiile şi soluţiile pe termen mediu şi lung ne plictisesc de moarte. Când nu ştim ce-i de făcut, adoptăm soluţii de moment. Improvizaţia în planul faptelor e întrecută doar de improvizaţia meşteşugită de vorbe. Dacă tot am făcut un bici, de ce să nu şi pocnească? Vorba ceea: Laudă-mă gură, că ţi-oi da friptură!
În loc de concluzii. Bancurile sunt grăitoare în a semnala cât de vii sunt confuzia şi improvizaţia. Stă Ştefan-Vodă la sfat cu boierii, când, pe nepusă masă, un olăcar înfricoşat dă buzna în sală, agitându-se ca un pepsi.
– Ce-i?, îl chestionează, din ochi, domnitorul.
– Măria-ta, dau turcii!, gâfâie, pierit, mesagerul.
– Câţi?, cere lămuriri Vodă.
– Mii, Măria-ta!
– Aduceţi-mi armura şi pelerina roşie, să nu vadă oştenii dacă voi fi rănit!, zice Vodă, dând ordin de chemare la oastea. Turcii sunt, desigur, învinşi.
A doua oară, otomanii vin şi mai mulţi. Vodă cere armura şi pelerina roşie, se aruncă-n luptă şi îi bate pe duşmani de le sună apa în cap. A treia oară, olăcarul dă de veste că invadatorii vin puzderie, sute de mii, câtă frunză şi iarbă. Boierii din sfatul ţării muţesc paralizaţi, dar Vodă nu se pierde cu firea şi zice:
– Aduceţi-mi armura, pelerina roşie şi pantalonii maro!
Să nu se supere cititorii noştri dacă notăm că miezul poantei e de căutat în eficienţa cu deficienţe. Aşa-i la noi. Din moşi-strămoşi.
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi
