Eminescuşi chinezii

În Amintirile lui Teodor Ştefanelli există o pagină celebră despre atmosfera din redacţia ziarelor bucureştene ale ultimului sfert din veacul al XIX-lea. Pe 15 august 1878, ajuns la Bucureşti în căutarea prietenilor din studenţie, Ştefanelli, însoţit de un alt tovarăş, face o vizită la redacţia ziarului „Timpul”, pentru a-l găsi pe Eminescu. „În sala întâia aflarăm pe un domn, călare pe un fel de cal de lemn care-i ţinea locul de scaun; el scria la o masă înaltă şi ne spuse că Eminescu se află în sala de alăturea. Intrarăm în sala a doua şi-l aflarăm pe Eminescu scriind la o masă lungă, plină cu jurnale. Era numai în cămaşă şi pantaloni; cravata era aruncată într-un colţ de masă, iar înaintea sa era un talger cu fructe din care mânca scriind un articol pentru „Timpul””.

„- Mizerie, băieţi, vecinică mizerie, am ajuns jurnalist adică calic”, replică Eminescu, întrebat de bineţe. Aflând că amicii din perioada studiilor vieneze şi-au dat întâlnire în Bucureşti, gazetarul părăseşte redacţia, dar nu înainte de a măsura buzunarul „băieţilor”: „- De minune, frate, de minune… care va să zică aveţi …?”. Satisfăcut de răspuns, jurnalistul se echipează de ieşit în lume şi comentează: „- Ei bravo, ce berechet o să fie. Mă duc şi eu cu voi, rămâne articolul meu neisprăvit, dar o să scrie viteazul călăreţ din cealaltă cameră ce-i va plesni prin minte”. „Viteazul călăreţ” era nimeni altul decât Caragiale şi nici astăzi nu se ştie cu precizie dacă dramaturgul va fi terminat textul lăsat neîncheiat.

Să reţinem din povestire „mizeria” şi „articolul neisprăvit” pentru că cele două simboluri oglindesc atât condiţia uvrieră a gazetarilor români dinspre sfârşitul veacului al XIX-lea, cât şi capriciile posterităţii.

În ochii urmaşilor, viaţa unui om este adesea aidoma unui „articol neisprăvit”. După ce făptura de lut iese din scenă, alte şi alte mâini au a scrie despre el tot ceea ce le „plesneşte prin minte”. În cazul figurilor emblematice, cum este Eminescu, „articolul neisprăvit” capătă proporţii de bibliotecă, iar adevărul şi minciuna, dragostea şi ura, esenţa şi aparenţa îşi fac loc printre rafturile tăcute. Are dreptate poetul: „Ah! Atuncea ţi se pare/ Că pe cap îţi cade cerul:/ Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” (Criticilor mei).

Aceasta este fatalitatea „articolului neisprăvit”, sau, dacă vreţi, „mizeria” – a se citi nenorocirea -, sa. Nicicând mâna lăsată să „isprăvească” nu va isprăvi. Iar nedesăvârşirea poate avea mii de feţe.

Una din feţele cele mai hidoase ale „mizeriei” este lipsa de respect. In extremis, ea devine un amestec de insolenţă şi indolenţă care otrăveşte chipul trecutului şi îl schimonoseşte iremediabil.

O asemenea probă de schimonosire a ajuns deunăzi în căsuţa mea de e-mail, sub formă de imagini. În centrul Bucureştilor, pe strada Covaci, nr. 14, în imobilul în care la 2 octombrie 1880 s-a strămutat redacţia „Timpului”, s-a deschis, nu de mai mult de un an, restaurantul Wu Xing – mâncare chinezează.

Strada Covaci, uliţa de odinioară a fierarilor, este un simbol al Bucureştilor. Cine nu a auzit, bunăoară, de zona denumită Curtea Veche? Toate istoriile capitalei o pomenesc. Aici a fost, ne informează George Costescu (Bucureştii Vechiului Regat, 1944), inima unei vieţi înfloritoare. La cârciuma lui Iordache Ionescu „din Covaci” s-ar fi născut, zice-se, micii. Stabilimentul s-a bucurat de mare faimă şi „avea o lume de obişnuiţi alcătuită din personalităţi de seamă ale oraşului” (Costescu, 1944, p. 389). Augustin Z. N. Pop relatează că, în mod obişnuit, Eminescu „lua masa la birtul Şerbănescu din parterul hanului „Kiriazi”, clădire păstrată până în prezent pe str. Blănari, nr. 3, colţ cu str. Băcani, sau la berăria şi cafeneaua „Iordache” din strada Covaci (şi clădirea aceasta conservată până azi pe strada cu acelaşi nume, nr. 3)” (Pe urmele lui Mihai Eminescu, p. 228).

Pentru a se păstra urmele paşilor poetului prin lume, pe clădirea fostei redacţii a fost pusă, prin anii ’70, o placă memorială: „În acest imobil, poetul Mihai Eminescu a lucrat ca redactor la ziarul „Timpul”, între anii 1880 – 1881”.

Simţul estetic i-a îndemnat însă pe patronii restaurantului Wu Xing să reconfigureze faţada clădirii, despre care nu ştim dacă este sau nu monument istoric. Pentru că nu se potrivea cu notele artistice ale noului monument cultural-gastronomic, placa comemorativă a fost înlocuită de o alta, mai discretă şi mai potrivită cu marmoreenele tonuri chinezeşti şi cu neoanele frontonului. Unii numesc acest fenomen impietate, alţii îi spun kitsch. Policienii şi patronii de restaurante preferă un concept neutru: „reamenajare urbană”.

Actualmente, cine se încumetă să umble prin locurile străbătute odinioară de oameni ca Eminescu află astăzi şaormerii, chinezării şi fast food-uri. Dornic de parfumuri vechi de epocă, cutezătorul dă nas în nas cu un dolce far niente oriental, strident, puternic mirositor şi zgomotos.

Ca spaţiu muzeal nu există, din câte ştim, nici o cămăruţă conservată ca „redacţie de ziar” pentru a-i îndemna pe oamenii mici ai prezentului să cugete la oamenii mari ai trecutului. În schimb, în tunelul restaurantului Wu Xing, deschis până la trei dimineaţa, maestrul Tushin găteşte ca un magician. De sub bagheta sa apar, rând pe rând, multe şi alese minunăţii: vită Tushin, pacheţele de primăvară (spring rolls, pe româneşte), urechi de lemn şi furnici în copac, toate preparate tradiţionale româneşti. Ca să atragă clienţi, restaurantul are şi promoţii la mâncăruri: primul fel îl cumperi, pe al doilea îl primeşti gratuit.

Tot aşa trebuie să fi fost şi pe vremea lui Eminescu, mă gândesc. Ce altceva l-ar fi putut îndemna pe bietul gazetar să scrie „Să nu uităm că trăim într-un stat creştin, că numai chinezul n-are sărbători”?