Eşecul unui tip de discurs

Cred că azi vechiul nume, de provenienţă cel mai probabil grecească, ne trimite cu gândul mai ales la o macrostructură politică, diplomatică, decât la o unitate culturală, la o paradigmă de civilizaţie, aşa cum s-a definit, secole la rând, europenitatea. În orice caz, vorbim de o Europă care a fost nevoită să se reinventeze după al doilea război mondial, şocată de ea însăşi şi de ororile în care poate sucomba, în pofida marii culturii, a filosofiei raţionaliste, a muzicii şi literaturii, a principiilor de civilizaţie pe care le-a emanat, a Drepturilor Omului; vorbim despre o Europă sfâşiată vreme de decenii de o „cortină de fier”, oficial acuzată, dar practic acceptată la finele războiului; vorbim despre o Europă care a asistat neputincioasă la crimele comunismului, care s-a scindat între est şi vest şi care s-a retras, treptat, nu într-o practică a bunei guvernări, cât într-un discurs impecabil politic.

Europa de azi, o construcţie uriaşă, în care nimeni nu mai apucă să deretice de la un cap la altul, se simte, iată, zguduită de problemele reale, care nu se mai pot rezolva prin discurs. Abia de aici începe falimentul acestui monumental proiect. Există, mai întâi, exemplele de disidenţă din interior: cazul Greciei, al Ungariei, recent al Poloniei, dar şi opoziţia constantă a Marii Britanii reprezintă simptome ale erodării unui sistem, al unei autorităţi. Criza emigranţilor, criza creată de atacurile teroriste sunt lovituri care vin din afara sistemului şi care nu mai pot fi temperate prin alocare ori tăiere de fonduri sau prin politici economice şi sociale. Situaţia nu mai poate fi controlată nici legislativ, nici printr-o retorică ideologică. Ceea ce înseamnă că întreaga Uniune Europeană a intrat într-o criză reală. Că nu exagerez o dovedeşte panica la care am asistat cu ocazia nebuniei din Paris şi apoi din Bruxellles, când două dintre oraşele-simbol ale civilizaţiei europene, unul ilustrând trecutul cultural, altul prezentul politic, au fost paralizate de ameninţări imposibil de contracarat.

Nu mă pricep la astfel de lucruri, dacă aş avea timp aş apela la prieteni specializaţi în relaţii internaţionale. Observ doar ceea ce se vede cu ochiul liber. Şi se vede că începe să scârţâie nu atât o structură, cât discursul care o legitimează de ani buni. Dacă ne vom alege cu ceva bun din toată această tensiune, va fi, cel mai probabil, erodarea unui anumit tip de discurs, devenit obligatoriu, reglementat prin legi din ce în ce mai restrictive şi care oricum nu reuşeşte să anuleze discrepanţele: mă refer la ideologia corectitudinii politice. În esenţă, aceasta nu a schimbat nimic în bine, nu a deviat discriminările, ci doar le-a ascuns sub preş, le-a mutat din cadru oficial în cadru informal. Şi a creat o grilă rigidă, stupidă, un limbaj de lemn dincolo de care realitatea poate fi mult mai dură decât atunci când nu era nevoită să se primenească în acest mod.

Prin urmare, cred că spaima cea mai mare a Europei de azi constă în eşecul unui tip de discurs care oricum şi-a atins limitele. Vom asista, cel mai probabil, nu la prăbuşirea unui sistem, ci la transformarea sa treptată: Europa de peste 30 de ani va fi cu totul alta decât cea de azi: una a diversităţii, a acceptării diferenţelor, a cultivării specificului fiecărei comunităţi în parte. Ca orice proiect utopic, Uniunea Europeană are picioare de lut şi ori se va prăbuşi sub propria-i greutate, ori va mărşălui, va mărşălui, va mărşălui, până ce picioarele i se vor toci. Fix ca într-o poezie a lui Nichita Stănescu… 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”