Euharistie

În urmă cu patru ani, pe 28 ianuarie, ne-am luat rămas bun, sfâşietor de prematur, de la un prieten şi, paradoxal poate, de la o epocă. Trecut la cele veşnice, după o lungă suferinţă, cel pe care aş vrea să-l evoc aici a lăsat în urma sa, dincolo de o familie îndurerată şi de prieteni trişti, şi amintirea unui timp auroral al presei ieşene pe care îl reprezenta vasta sa experienţă jurnalistică.

Ne-am cunoscut în urmă cu mai bine de un sfert de veac, în vremurile aurite ale studenţiei. Eu eram secretarul general de redacţie al revistei de cultură „Dialog”, editată de Universitatea „Al.I.Cuza”, în timp ce el devenise secretarul general de redacţie al revistei „Opinia stu­den­ţească”, editată de Centrul Universitar Iaşi şi transformată sub direcţia lui Daniel Condurache şi Valeriu Gherghel în cea mai vie şi influentă publicaţie studenţească de atitudine, interviu şi reportaj din toată ţara. Aveam o mulţime de lucruri în comun dincolo de similitudinea prenumelui: origini botoşănene, prieteni (cel mai vechi prieten al meu a fost, pe perioada liceului, colegul său de bancă), dragostea de poezie, interes pentru filosofie şi teologie, pasiunea pentru tipografie şi, mai ales speranţa că va veni o lume mai bună căreia să-i fim martori. Deşi pasionat de literatură (încă din şcoală fusese încununat cu onoruri pentru pro­ducţiile sale literare), a fost târât, ca atâţia alţi tineri talentaţi ai timpului acela, de tăvălugul educaţiei politehnice, anor­mal dezvoltate atunci în comparaţie cu cea umanistă şi care îmbia cu soluţii de carieră mai facile. Nu s-a simţit con­fortabil în mediul Universităţii „Gh. Asachi”, mai strict şi mai conservator, şi de aceea s-a dedicat complet fabuloasei experienţe jurnalistice a „Opiniei studenţeşti”. E greu de explicat azi de ce presa studenţească de atunci era o lume paralelă, vrăjită şi ameţitoare, o lume în care puteai expe­rimenta, ca nicăieri altundeva în spaţiul public românesc, drogul legal al libertăţii de gândire şi de expresie. În atmosfera apăsătoare a propagandei de partid, atotputernică şi ameninţătoare pentru orice trebuia să treacă proba tiparului şi a difuzării publice, presa studenţească ieşeană reprezenta un bastion singular. Din fericire, atât el, cât şi eu eram feriţi de tensionatele negocieri cu cenzura (activitate asumată stoic de mentorii noştri într-ale jurnalisticii, „Boierul” Condurache pentru „Opinia” şi Andrei Corbea-Hoişie pentru „Dialog”), nouă rămânându-ne doar viciul delectabil al tehnoredactării în quadraţi şi al lucrului în tipografie, spaţiu magic, împregnat de gustul plumbului şi de aroma înţepătoare a cernelii. Acolo am învăţat gramatica tiparului, cu ritualurile şi mecanismele sale dezarticulate până la cele mai simple elemente ale lanţului fermecat de operaţiuni care făceau ca textul singular, scris de mână sau dactilografiat, să devină oglindă vie a inimii şi minţii noastre, în zeci de mii de exemplare. Cine mai ştie astăzi, din generaţiile de iubitori ai condeiului şi ai presei, ce mai înseamnă linotip, calandru sau offset, care era diferenţa între rotativă şi tipar înalt sau cum se închidea pagina zeţarului? Dar corectura făcută direct în pagină, cu abilitatea de a citi în oglindă şi cu tehnica de a scoate rândul de plumb pe jumătate afară pentru a putea introduce atent, exact la locul potrivit, astfel încât să nu răstorni ordinea secvenţială a rândurilor, a zaţului corectat, unde sunt? Pierdute în ceaţa memoriei câtorva supra­vieţuitori şi de neînţeles, ca dificultate şi fascinaţie, pentru cei care astăzi apasă câteva butoane, lăsând computerul să facă singur, rapid şi eficient, toată munca aceea chinuitoare, dar fascinantă, modelatoare de caractere. Pentru mine şi, îndrăznesc să cred că şi pentru el, tipografia a fost o şcoală a vieţii mai importantă decât facultatea. Aici puteai vedea solicitudinea umană, căldura oamenilor nesofisticaţi, simpa­tia meşterilor sau tăcuta şi eficienta solidaritate de breaslă laolaltă cu cupiditatea, impostura sau turnătoria, toate fiind încorsetate de atmosfera etern ameninţătoare specifică unui „obiectiv cu statut special”, cu secrete de serviciu, securişti şi cenzori.

Stimulat de o iubire adolescentină, s-a apropiat de poezie şi de teologie, două orizonturi care, în fundal, i-au marcat viaţa, nedrept de scurtă. Mi-l amintesc tăcut şi inte­riorizat, în 1985, la Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti de la Galaţi, aşteptând cumva neîncrezător verdictul juriului şi apoi, exuberant, când amândoi am avut premii de sărbă­torit. Mi-l amintesc, de asemenea, în momentele halu­ci­nante ale rupturii de sistem din 1989, când amândoi cre­deam că România se va însănătoşi rapid şi că vom putea face, liberi, ceea ce ne fusese refuzat până atunci. Spre deosebire de mine, el a ales să rămână nesmintit slujitor al presei şi al celor care iubeau jurnalismul. A fost, alături de vechi prieteni din generaţiile jurnaliştilor care fac parte din larga familie intelectuală a „Opiniei studenţeşti”, animator, coordonator şi patron de ziar. A format tinere generaţii de jurnalişti şi a negociat, în calitate de angajator, cu asocia­ţiile sindicale ale angajaţilor săi. A reuşit, finalmente, cu sprijinul PF Daniel, atunci Mitroplit al Moldovei, să dea viaţă unui proiect editorial, jurnalistic şi confesional inspi­rat din programul impresionant al celebrei „La Croix”. Ştiind toate astea, mi-e greu să spun acum, cu un nod în gât, „Odihnească-se în pace!”, căci nu m-ar mira să-l revăd, neobosit, aşteptându-ne în ceruri, când ne va veni şi nouă sorocul, cu o foaie aburoasă pe care să fi dăltuit, cu aripă de înger, poemul „Euharistie”. De Florin Zamfirescu.