Frilensăr la Fix

Având nostalgia anilor de studenţie, când lucrau împreună după cursuri, din nevoia de a experimenta altceva decât putea oferi o facultate de profil, şi având avantajul unei candori neosificate în cadrul unei trupe de teatru instituţional, unde manierismele tind să acapareze sclipirea şi să o închidă în tipare, fără a face rabat de la jocul actoricesc profesionist, cu mijloace scenografice minimale, evoluând în permanenţă ca actori, fără pretenţii de regie profesionistă, frilensării se delimitează de orientări, tipologii, etichete. Ei pun între paranteze atât teatrul de repertoriu, cât şi pe cel independent. Dublând astfel ironia prin autoironie: ”Îmi place teatrul, la teatru… pe teatru, lângă teatru…” (personajul Doctorul din Mioritza, interpretat într-o compoziţie puternică de Loredana Cosovanu). Parcă pentru a o lua mereu de la capăt, încercând să evite plafonarea, de pe poziţiile unor actori care joacă brici.

Am aflat cu stupoare că spectacolul Mioritza era examenul de master al lui Tiberiu Enache, însă comisia nu a dat curs invitaţiei de a-şi examina masterandul (stăpân pe sine, capabil de compoziţii diferite, grave ori comice, cu exerciţiu pe mişcare scenică şi teatru fizic, dinamic, ingenios, calităţi în folosirea mijloacelor teatrului contemporan, voce şi instrumente muzicale live). Şi atunci încep să îmi explic neoavangardismul specific trupei, procesele intentate, printre rânduri, profesorilor care refuză să îşi îndrume studenţii, lăsându-i în voia sorţii. Iată că soarta a fost de partea frilensărilor, care au făcut figură bună la Teatru Fix.

Frilensării practică un teatru al revoltei îndreptate împotriva formelor împietrite ale teatrului, explorând formule teatrale, colaborând armonios. De aici, buna sincronizare a echipei pe scenă şi, până la urmă, performanţele individuale ale actorilor din trupă. Frilensării par mai curând adepţii unui teatru fără mesaj sau ireductibil la un mesaj unic, care prinde prin energia pe care actorii o acumulează şi degajă, şi nu atât prin subiectul ambiguu ori fragmentar. Momentele scenice sunt separate prin heblu poate prea generos, deşi de cele mai multe ori justificat (vocea lui Daniel Chirilă live, introducând termeni, personaje, scene, ca-n Mioritza; creare de suspans, ca-n finalul spectacolului Once Upon). Se lucrează cu mijloacele la vedere. De cele mai multe ori, sunt cele cu care membrii trupei au intrat în contact de-a lungul experienţei lor, dar apar şi unele foarte interesante, datorate minimalismului impus teatrului independent (luminile şi sunetul reglate pe loc, din scenă, mixerul fiind la actori, în Once Upon). Uneori tehnica expozitivă merge cam departe, explicitând evidenţe. De aceea, aş spune că un spectacol marca Frilensăr este alegerea perfectă pentru ca publicul de bar să descopere teatrul simplu, dar bine jucat, iar nu ca o chestie elitistă ori alambicată.

De fapt, teatrul celor de la Frilensăr se dejoacă şi se reinventează în faţa ochilor ca o farsă trecută prin experienţele teatralului, devenind antifarsă. Teatrul este deconstruit şi regăsit prin asumarea unor estetici ale ridicolului, ironiei, dizgraţiosului în compoziţii actoriceşti rezistente, pe lângă care poţi trece cu uşurinţă pentru că aşteptările sunt dirijate, ca-ntr-o farsă, spre elementele hazlii ori poznaşe, şi redirecţionate, ca în antifarsă, spre tragicomedie, reinterpretarea miturilor, un teatru pentru actori şi spectatori, de calitate. În afara acestei justificări, construcţia spectaculară, deşi asimetrică (scene, personaje, un concept-cheie pentru fiecare scenă, ca în Mioritza), dramatismul ori teatralitatea actorilor, şi pretenţiile de antiteatralitate ar putea intra în contradicţie, deoarece mijloacele folosite sunt destul de convenţionale la ora actuală, cu tot cu mişcare scenică, mişcare corporală, slow motion.

În Mioritza, mitologia tradiţională este reinterpretată şi transpusă în termenii tragicomici ai teatrului contemporan (mitul eroului slab de înger, mitul cuplului reunind temperamente opuse, pendulând între reticenţă şi show, mitul divinităţii plictisite şi al diavolului infatigabil, mitul lui Doctor Faustus investigând nemurirea, limitele suportabilităţii la români, natura umană, mitul părintelui care-şi ucide copilul etc.). Sunt foarte curajoşi şi inteligenţi frilensării atunci când observă că lumea nu s-a schimbat prea mult în ultimii 2000 de ani, constatând că ”lumea moare” spiritual şi că aceasta ”are nevoie de un suflet nou”. În Once Upon, ultimul şi poate cel mai interesant spectacol al trilogiei ce reinterpretează poveşti şi mituri româneşti (începând cu Mălăieş în Călcăieş), tragedia şi comedia sunt delimitate de o graniţă subtilă. Monologul Loredanei Cosovanu reprezintă o mostră de teatralitate, iar orchestra celor 5 voci, acompaniind-o antitetic, deţine cel mai mare număr de instrumente muzicale, de la chitară, instrumente de suflat şi diverse percuţii, pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc într-un asemenea spectacol. E incredibil cât de mult au crescut aceşti tineri actori, cum au ajuns să manevreze instrumentarul tehnic şi să stăpânească instrumentele muzicale, ce compoziţii actoriceşti elaborate pot reda, natural (Alina Mîndru) sau prin lucru cu sine (Loredana Cosovanu), în mod foarte ludic.  

(Mioritza, distribuţia: Loredana Cosovanu, Alina Mîndru, Dumitru Georgescu, Tiberiu Enache; Once Upon, distribuţia: Loredana Cosovanu, Alina Mîndru, Claudia Chiraş, Ovidiu Cosovanu, Daniel Chirilă, Tiberiu Enache – producţii Frilensăr şi Teatrul LUNI de la Green Hours, texte de Daniel Chirilă, muzica: Ovidiu Cosovanu, Teatru Fix din Iaşi, 10 şi 11 februarie 2017) 

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru AICT)