Galeria penibililor

Cum le mai rânduieşte bunul Dumnezeu! Până în ziua votului, Victor Ponta ne privea de la înălţimea şi siguranţa viitorului preşedinte. Totul s-a prăbuşit sub ghilotina adevărului în ziua de duminică, 16 noiembrie a.c., când personajul s-a umanizat, devenind trist şi abătut. Până aici, nimic grav, ba dimpotrivă. Când noul preşedinte Iohannis l-a somat să pună în dezbaterea Parlamentului odioasa Lege a amnistiei, ridicolul personajului a erupt. Stupoare! Leul de până mai ieri s-a metamorfozat în pisic: da, să trăiţi, o facem! După care preşedintele nou ales îl invită să-şi convingă comilitonii să voteze ridicarea imunităţii parlamentarilor penali. Din nou, personajul aprobă supus. Cum l-a mai citit Traian Băsescu, când i-a zis “pisicuţ”! În fine, ne-am convins: e purul adevăr. Aşteptăm cu nerăbdare noile aventuri ale pisicuţului. Nu ne vor lipsi subiectele distractive.

Bătrânul securist Meleşcanu a avut şi el un vis politico-erotic, nu tocmai recomandabil la vârsta lui. Deşi pus de Băsescu mai marele spionilor, a negociat pe şest cu Ponta o candidatură de mână moartă, pentru a strânge nişte voturi liberale şi a-l încurca pe Iohannis. La atât îl mai putea duce mintea pe bolşevicul decrepit: să facă jocuri de culise, pentru a împiedica victoria singurului candidat autentic responsabil. Până aici, nimic spectaculos, doar s-au mai văzut specimete de teapa lui. Când a ajuns ministru de Externe de o săptămână (cel mai scurt şi mai penibil mandat de când face România politică internaţională), securistul şi-a dat toată arama pe faţă, arătându-ne că vrea să ducă la desăvârşire opera predecesorului Corlăţean, anume să boicoteze votul românilor din diaspora, prin tertipuri stupide. Nici că se putea ceva mai făţiş şi mai ticălos. I-a ieşit totul invers, probă că şi vremea securiştilor cu papion a trecut. Doamne ajută!

Măscăriciul de serviciu C.V. Tudor a încasat-o şi el, după faptă. Putea părăsi scena politică pe tăcute, dar n-a avut decenţa, preferând un şud în fund şi uşa din dos. Deşi a avut un scor neaşteptat la alegeri – peste 4% -, a ratat soluţia simplă de a nu-şi tranzacţiona voturile, îndemnându-şi gloata ascultătoare (staţi liniştiţi, nu e grav că mai supravieţuiesc câteva zeci de mii de nostalgici comunişti, bântuiţi de fantome!) să-l voteze pe, ţineţi-vă bine!, “junele Ponta”. Nimic grav, până aici. Doar că în repetate rânduri, tot el îl făcuse albie de porci pe “june”. Stimabili votanţi ai Tribunatecului, cunosc nişte leacuri să vă trataţi de nostalgii. Unul dintre acestea ar fi să citiţi cu luare aminte Raportul prezidenţial cu privire la crimele comunismului. Încercaţi, chiar dacă doare! Dovediţi-vă patrioţi!

Celebrul caracalean DDD nu s-a lăsat mai prejos, încingându-se şi el în hora penibililor. După ce şi-a făcut un titlu de glorie din demascarea ciocoilor pesedişti şi a mai marelui Ponta, s-a sucit brusc, pentru a le cere votanţilor (Dumnezeule mare, trebuie să nu ai minte deloc să votezi cu un asemenea ciumete!) să-şi ducă obolul tot în urna şefului PSD. Pripit şi fricos din fire, cum îl ştim, junele Ponta s-a făcut încă o dată de râsul curcilor, răsplătindu-l pentru serviciu cu o funcţie guvernamentală; ei, nu pentru el, nici chiar aşa, ci pentru presupusa preşedintă a partidului DDD! Chiar cred că nu merită să-i transcriem numele integral. Până aici, nimic grav, doar intră în logica bezmetică a personajului. Numai că oastea de strânsură nu i-a urmat sfatul, împărţindu-şi votul între Iohannis şi Ponta. Ei, acum să te văd, bibicule, ce năzdrăvănii mai îndrugi! Morală: şi măscăricii mor trişti, atunci când nu mai reuşesc să-l distreze pe Rigă.

În sfârşit, dar nu şi în cele din urmă, personajul cel mai savuros din galerie. Solemn şi scrobit, ca un stâlp de telegraf cu papion, Călin Popescu Tăriceanu a avut noroc cu carul, nu şi acoperire pentru darul primit. Doar norocul e pentru proşti, spunea Cioran. Dar nici Dumnezeu nu e darnic la infinit. Când l-ai răzbit pentru perseverenţă întru prostie, îţi ia darul înapoi. În vremuri normale, atunci când pentru funcţii înalte se cere şi ceva minte, numitul ar fi rămas un obscur inginer, aşa cum a fost, de altfel, înainte de 1989. În vremea în care gunoaiele se ridică la suprafaţă pentru că nu au greutate specifică, Tăriceanu şi-a descoperit vocaţia de tranzacţionist, şi-a închiriat poze de intelectual şi s-a ajuns prim-ministru. Neam de belferi, personajul a făcut sprafcă în bugetul ţării, reuşind “performanţa” de a lăsa un deficit bugetar de 8% într-o perioadă în care economia “duduia” (expresia îi aparţine), fapt care ne-a dus direct în criză. Dat jos de la şefia PNL, fanariotul şi-a descoperit şi vocaţia de conspirator, lucrându-l temeinic pe Crin Antonescu, cel care trădase “nobilele idealuri” ale încuscririi nefericite cu PSD. Nu conta că înrudirea de conivenţă nu ducea nicăieri, conta doar ambiţia lui de a reface USL-ul cu preţul trădării. Ceea ce a şi făcut, întrucât asta a învăţat el de la “magistrul” Guţă Tătărăscu, de tristă pomenire, care făcuse aceleaşi jocuri perverse cu înaintaşul PSD, adică PCR, încă în anul de restrişte 1946. Şi-a strâns repede un pluton de sicofanţi bezmetici (fără minte, adică – tradus din slavonă), pentru a se pune la dispoziţia stăpânului Ponta, pe care l-a slujit cu un devotament de vechil. Dar istoria e mai dreaptă decât cei care visează că o fac, bătându-şi joc de trădători. Nu i-a ieşit pasienţa, iar din prim-ministeriatul promis şi USL-ul de operetă s-a ales praful. Urmează, pe cale de consecinţă, pierderea preşedinţiei Senatului. După care lumea va uita de caraghioşii care s-au crezut zmei. Frumoasă şi binemeritată lecţie.

PS: Cine va face ca ei, ca ei să păţească! (din folclorul penitenciar comunist)

Mihai Dorin este istoric şi publicist