Iaşul de lângă noi (I)

Nu cred că există ieşean sau orice alt moldovean, care să nu fi asistat sau să nu fi fost parte a unui dialog în care propoziţii sau fraze, precum: "ca în Iaşi, la nimenea!” sau "să vezi ce oameni sunt în Timişoara (sau Arad, Cluj, Oradea, Sibiu sau de unde tocmai s-a întors cel ce cuvântă), nu ca în Iaşi la noi!”, să nu fi fost rostite. Pot fi aranjate fie la debutul, fie la finalul dialogului, ca o concluzie, sau în orice altă parte a discuţiei. Cu un foarte mic efort intelectual, prima reacţie a celui care ascultă de pe margine ar putea fi: "uăi (sau bă), oameni buni, ce prieteni aveţi voi!?”, ori mai impersonal: "cu ce oameni din Iaşi aţi intrat în contact!?”. De cele mai multe ori aceste întrebări, dacă apar în mintea vreunui ascultător, nu sunt rostite, fie pentru că discuţia se bifurcă, fie din alte varii motive.

Mă rog, am fi direct vizaţi, intrând, conform afirmaţiilor de mai sus, în cohorta celor "de la noi”. Dacă nu se precizează că persoanele de faţă se exclud, am avea motive să ne supărăm pe acel prieten (sau prietenă) ce face astfel de afirmaţii? Ei, aş! Avem cel puţin două motive să nu ne supărăm. Primul e aparent facil, al doilea se insinuează într-o manieră mai ascunsă! Să le luăm în ordine:

Primul motiv, ce poate fi observat lesne de cei ce au o atitudine cât de cât analitică asupra discuţiei, e umorul situaţiei. Întotdeauna se găseşte cineva care a călătorit exact în aceleaşi locuri, şi care e musai să-i ţină partea celui ce a deschis discuţia. Şi aşa ne "complimentăm”, în mod indirect, unii pe alţii, până se face grătarul sau terminăm berea.

Cel de-al doilea motiv e faptul că suntem atât de captivi stereotipurilor, încât nu mai realizăm că nu e musai să fim parte a unei categorii secundare a fiinţelor umane ce vieţuiesc în spaţiul "carpato-danubiano-pontic”.

Asemănător, dar poate nu la fel de strident, e şi dialogul care ne poartă peste timp: "Ce era Iaşul altădată!”, "primul teatru”, "prima universitate” sau "Iaşul – oraş al începuturilor”. Dacă facem abstracţie de realitatea diacronică, nu sunt altceva decât imagini statice, pe care le resuscităm, ca o expresie a frustrărilor acumulate în decursul istoriei şi geografiei moderne şi contemporane a spaţiului românesc – contextul evoluţiei noastre. 

Altădată nu e altceva decât variantă temporală a lui altundeva. Punem o barieră, de data această în timp, între spaţiul bun, care a fost câdva, şi unul mai puţin bun, pe care-l trăim în prezent. Un Iaşi zugrăvit în culori vii, calde, ce trezeşte însă melancolii maligne deseori, ce paralizează orice încercare de a ieşi din conul de umbră în care o bună parte dintre noi credem că ne-am afundat iremediabil. Şi ne uităm la ei, înaintaşii noştri, al cărui ADN teritorial suntem convinşi că-l moştenim, ce au fost incomparabil mai bine poziţionaţi într-o ierarhie a românilor vremii decât suntem noi acum. Şi suntem convinşi că nu suntem vinovaţi că ne comparam altădată cu Atena, Bucureşti, Belgrad sau Kiev. Vinovaţii sunt întotdeauna generaţiile intermediare şi ceilalţi, a căror existenţă e sincronă cu a noastră, care nu sunt la fel de vioi în gândire ca ardeleanul sau bănăţeanul contemporan.

Nu e aşa că nu e bine când conştientizăm aceste chestiuni!? Dar avem norocul că există ieşeni, nativi sau prin adopţie, care nu se încadrează deloc în tipul sau tipurile umane conturate modest şi cum m-am priceput anterior. Sunt tineri sau tineri-încă şi foarte activi în plan profesional, deloc egoişti, pentru că în munca lor au potenţat imaginea de marcă a oraşului nostru. Sunt mulţi, sunt atât de mulţi că o enumerare a tuturor e imposibilă. Dar totuşi am să risc o una, fie ea şi subiectivă: Beatrice Rancea, Dan Lungu, Teodor Corban, Dan Zaharia, Florin Cîntic, Iulian Boia, Marius Bodea, Octavian Groza, Vasile Cotiugă, Bobo Burlăcianu, Alexandrina Dinga şi mulţi, foarte mulţi alţii. Unii sunt persoane publice, alţii au preferat anonimatul – artişti, scriitori, directori de instituţii, reprezentanţi ai societăţii civile, manageri, profesori şi coordonatori ai unor proiecte de mare anvergură. Îmi cer scuze că poate din neştiinţă, dar şi din motive ce ţin de economia articolului m-am oprit aici cu enumerarea.

Ce ar trebui să facem să nu mai punem bariere între noi şi cei din trecut sau între noi, cei din prezent? Un răspuns, foarte inspirat l-a dat acum o săptămână şi ceva actorul ieşean Teodor Corban, ambasador cultural al Iaşului, referindu-se la proaspăta candidatură a oraşului nostru la titlul de CCE 2021: „Iaşul are, evident, în gena sa toate in­gredientele ca să devină Capitală Europeană a Culturii. Îi lipseşte unul singur, dar esenţial: solidaritatea. Dacă toţi cei care datorăm ceva Iaşului pentru ceea ce suntem acum, fie că locuim aici, fie că am plecat din ţară, dacă toţi am sprijini concertat această candidatură, atunci oraşul nostru ar deveni iarăşi capitală". 

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea "Al.  I. Cuza” Iaşi