Iliescu nu crede în lacrimi

Ei mai ştiau, încă din epoca lui Lenin, că masele se comportă ca nişte turme. Pentru a fi eficientă, turma nu trebuie să fie nici iubită, nici respectată, ci bine strunită şi dirijată către ţintele alese de lideri. Cunoscând care sunt “valorile” ce guvernează masele, ei le-au indus iluzia că sunt agenţi autentici ai istoriei. Pragmatica bolşevică dezvăluie cu asupra de măsură eficienţa acestui raţionament. Toate mişcările de acest tip din istorie au izbândit prin acest vicleşug. Şocul mulţimii dezlănţuite reuşeşte să creeze o asemenea senzaţie de forţă încât regimurile democratice, liberale ori chiar dictatoriale fragile nu reuşesc să îi reziste. Vezi Revoluţia bolşevică din octombrie 1917, unde o mână de mercenari ideologici, dirijată asupra Palatului de Iarnă – aproape gol în acea zi – a generat o undă de şoc ce a provocat căderea Guvernului Provizoriu. Tehnicile bolşevice au fost folosite şi ca mijloc de răfuială între diversele grupări ce apar inevitabil în timpul atât de confuz al desfăşurărilor revoluţionare. Bolşevicii au eliminat nu doar reprezentanţii ţarismului ori ai Guvernului Provizoriu, dar şi pe menşevici, socialişti revoluţionari etc. Patrimoniul metodologic bolşevic a devenit “biblie” pentru toţi adepţii săi, fiind atent conservat şi exportat în lumea din care ei sperau să facă terenul revoluţiei universale. Pentru că bolşevismul nu atinge maturitatea decât dacă învinge pretutindeni. Aşa a ajuns şi în România. Din această sursă genuină l-a receptat şi Ion Iliescu, prin filiera tatălui său, care, dacă aţi uitat, şi-a petrecut tinereţea revoluţionară la Moscova.

Toţi liderii revoluţiei bolşevice au fost personaje cinice, care nu au avut nimic în comun cu poporul rus. Toţi erau cosmopoliţi şi dispreţuiau profund masele. Citiţi-le memoriile, dar şi studiile despre revoluţie, ca să vă convingeţi de acest adevăr. Istoria mărturiseşte că atunci când apare un lider cu oarecare convingeri democratice, el este catalogat impur, linşat public, iar în final executat. Vezi cazul Lucreţiu Pătrăşcanu. Iar victime ca el găsim în istoria tuturor regimurilor comuniste.

În decembrie 1989, Ion Iliescu reprezenta gruparea bătrânilor bolşevici, adică a celor “autentici”, pregătiţi să înlăture grupul “deviaţionist” al lui N. Ceauşescu, cel care trădase “nobilele idealuri” ale comunismului. Vă mai amintiţi aceste vorbe de duh ale sale, rostite în prima lui apariţie televizată din 22 decembrie 1989? Ei, deviaţioniştii au fost executaţi, în vreme ce grupul pucist a ieşit instantaneu în fruntea “maselor”. Iar acestea, cum ştim, erau revoltate nu atât împotriva comunismului, cât a regimului Ceauşescu, care îi umilise prin înfometare. Puciştii cunoşteau în detaliu mecanismul care ghidează mulţimea, drept care i-au captat nemulţumirea, au provocat incidentul de la mitingul ceauşist din 21 decembrie 1989 şi i-a aruncat împotriva lui Ceauşescu. Epica revoluţiei din decembrie 1989 dezvăluie lecţia bine învăţată din manualele leniniste ale revoluţiei. Iar toţi corifeii mişcării, precum Iliescu, Brucan, Marţian, Bârlădeanu, generalul Militaru erau membri marcanţi ai vechii gărzi comuniste din anii ’40-’50. Ei, “puritanii”, reveneau pe scena istoriei, prin complicitatea poporului-turmă. Masele captive nu cunoşteau decât filosofia marxist-leninistă a istoriei. De aceea i-au urmat, turmentaţi de victoria ce le-a fost atribuită cu abilitate, tocmai de aceşti lideri, adică singurii pe care îi cunoşteau şi în care aveau încredere. Masele, măgulite, teleghidate şi televizate l-au urmat atunci pe singurul lider pe care-l puteau înţelege. Pentru autenticitatea spectacolului, liderii au pus în scenă măcelul cu peste 1.500 de victime.

Între timp, unii membri ai fostelor mase, edificaţi asupra mecanismelor bolşevice ale “Revoluţiei din 1989” au început să îşi caute dreptate pe la instanţele europene, pentru a afla cauza morţii fiilor, fiicelor ori părinţilor lor. Ion Iliescu nu a prevăzut acest incident, iar ca orice bolşevic e deranjat atunci când unii din “mase” încep să gândească şi să ceară socoteală. Recent, când a fost întrebat despre morţii din decembrie 1989, Iliescu, vădit ofuscat, s-a exprimat pe sine – sinele lui adânc bolşevic -, atunci când le-a recomandat să nu se mai îngrijească de “plângerea morţilor”, ci să celebreze revoluţia. Care revoluţie a fost “obiectivă”, precum a învăţat de la tătucul Lenin, deci un fel de Deus ex machina, implacabil. Dacă tot ne-a adus libertatea, mai contează “amănuntele” epice?, ne sugerează cu cinică şiretenie, Ion Iliescu. Pentru un creştin, viaţa omului este opera supremă a lui Dumnezeu. Pentru un bolşevic (mai reamintesc şi faptul că Ion Iliescu nu s-a declarat niciodată creştin), ea este un mărunt pion pe tabla revoluţiei. De aici, aşa zisa “obiectivitate” a revoluţiei bolşevice, dar şi anticreştinismul ei visceral. Dar despre ce revoluţie facem vorbire? Despre revoluţia aceea, stimaţi compatrioţi, dacă vă mai amintiţi, care ne-a procopsit cu străvechii comunişti la putere şi care ne-a condus în fundătura în care suntem. Tot răul începe cu ei şi se încheie cu noi.

Ion Iliescu nu crede în lacrimi. Dar nici în oameni, nici în Dumnezeu, nici în puterea purificatoare a iertării. Şi pentru că nu crede în Dumnezeu, el nu şi-a asumat nici păcatul personal, nici tragedia oamenilor. Toate acestea sunt simple elemente contabile în economia revoluţiei, nu-i aşa? La fel ca şi ceilalţi bolşevici, el va duce secretele în mormânt şi va pleca nemântuit. Restul, adică zâmbetul lui generos ori falsa compasiune pentru soarta celor mulţi sunt simple elemente histrionice din recuzita teatrală a “revoluţionarilor de profesie”. 

Mihai Dorin este istoric şi publicist