Iluzia

După ce profesorul ieşi din salon, pacienţii mai stătură un timp în poziţie de drepţi, ascultând cu luare aminte paşii ce se îndepărtau pe coridor. Când ecoul lor se stinse, toţi săriră în sus de bucurie şi aplaudară din nou, făcând fel de fel de strâmbături, imitându-i gesturile şi luându-l peste picior. „Aceşti pacienţi, desigur sunt bolnavi, strigară ei, căutând să-i imite cât mai bine vocea… Bolnavi de Dumnezeul care stă ascuns în ei…” Bolnavii râseră şi apoi făcând sărituri într-un picior şi aplaudându-se între ei se îndreptară spre paturile lor. ”Adică noi suntem bolnavi?”, făcură ei. ”Adevăratul bolnav e el, profesorul. Ce-ar fi să-l vindecăm?!”

Ascultându-i, sufletul masterandului fu cuprins de o tristeţe fără glas. Aşezaţi pe marginea paturilor metalice, adunaţi în grupuri de câte patru-cinci, bolnavii jucau cărţi. Nu pe bani, ci boabe de fasole şi beţe de chibrit. În mijlocul paturilor se înălţau grămezi-grămăjoare de chibrituri arse. Jucau şi pe scatoalce, până se încăierau. Atunci erau băgaţi în cămăşi de forţă şi închişi în camera ovală, până a doua zi. 

În timp ce pacienţii erau prinşi în joc, Oliver continua să stea, cu picioarele încrucişate sub el, în mijlocul salonului, într-o poziţie meditativă, adâncit în sine, vorbind cu Dumnezeul său, al cărui chip îi apărea adesea-n faţa ochilor, luând forme neaşteptate. Privindu-l, bolnavii clătinau din cap.  

”Da, lumea ta e lunecoasă, Doamne, murmură masterandul. Totul îţi lunecă printre degete. Nimic nu e consistent. Nimic nu e aşa cum este.” „Lunecoasă, lunecoasă, întări Domnul, cu umbra răsfrântă pe perete. Azi eşti, mâine nu eşti şi unde te duci, nimeni nu ştie.” „Toţi spun că la Domnul”, răspunse masterandul sorbind alene printre gene lumina de seară ce se scurgea, printre gratii, cernându-se printre ramurile salciei pletoase, aşezându-se în straturi suprapuse peste paturile din salon, unde pacienţii jucau pocher şi şeptică. ”Nu-ţi fie teamă, Oliver, răsună glasul Atotputernicului. Nimicul e mai primitor decât pare. Gândul la el ne sperie, făcând carnea să se înfioare şi sângele să îngheţe-n vene. Dar acolo unde nu mai e carne şi sânge, nimic nu mai îngheaţă şi nimic nu se-înfioară. Doar vântul aducerii aminte încreţeşte apa ducând undele nimicniciei spre margini şi apoi, fără patimă, fără regret şi fără-nfiorare, le strânge la loc.” Sprijinindu-şi umerii de trunchiul salciei pletoase, Oliver privea palmele sale goale, prin care se răsfira lumina. „Nu-ţi fie teamă, spuse din nou Domnul. Lumea cealaltă nu e mai înfiorătoare decât aceasta. Aici trăieşti în chinurile iadului, bucuria şi tristeţea de a fi. Dincolo e linişte şi pace. Acolo nu e nici un fel de iad şi nici un fel de rai, ci doar singurul regret şi singura dorinţă de-a te-ntoarce la ţărâna care-i fost. Sau poate nici atât.” „Dacă lumea de apoi e mai liniştită şi mult mai bună decât cea în care vieţuim, de ce ai mai făcut-o pe aceasta de aici? Acolo de doar linişte şi pace, iar aici vaiet şi zbucium perpetuu…” ”Pentru ca în univers să existe echilibru, răspunse Domnul. Dacă în lume ar fi fost doar linişte şi pace, totul de mult s-ar fi prăbuşit în hău.” „Dar aşa nu se prăbuşeşte?”, întrebă masterandul. ”Se prăbuşeşte, desigur că se prăbuşeşte, răspunse Atotputernicul. Dar prăbuşirea e mai dulce, mai lină. Şi nu ştiu dacă nu ireversibilă. Căci, în universul meu, lucrurile cad din starea lui a fi în starea lui a nu fi. Iar uneori şi invers… Înţelegi, Oliver?” „Înţeleg, înţeleg”, răspunse cu voce stinsă masterandul.

Pornit pe calea această a confesiunii, Domnul îi vorbi lui Oliver mult şi îndelungat. Povăţuindu-l să facă una şi să nu facă alta. Îi vorbi de arbori, de plante, de vânt, de nori şi de ape. Aminti şi de pomul cunoaşterii binelui şi răului din care a gustat omul spre nefericirea lui. „Nici eu nu cunosc binele şi răul îndeajuns. Răul există pretutindeni şi binele la fel. Încearcă să desparţi binele de rău şi vei da de belea.” „Poate că e aşa, răspunse Oliver în sinea sa, dar noi, totuşi, trebuie să încercăm.”

”Ştii ce, se auzi vocea domnului, încearcă. Am încercat şi eu să curăţ răul ce bântuie în lume, dar n-am reuşit. De aceea în lume totul e iluzie şi goană după vânt…” ”Iluzie?”, făcu nedumerit Oliver. „Da, iluzie”, răspunse Domnul. „Dar bolnavii, salonul…” ”Totu-i o iluzie”, răspunse cu tristeţe glasul Domnului. ”Să luăm de pildă iazul acesta lângă care stai şi meditezi… De unde crezi că a apărut?” „De unde?”, întrebă masterandul. ”Din gol. El nu e decât o iluzie. O iluzie şi atât, Oliver. Nimic mai mult…” Ochii mastrandului se tulburară. Fruntea sa se întunecă. „Şi atunci?”, murmură el. ”Nu te îndoi, totuşi, de existenţa lui. Iluzia e atât de adânc întipărită în mintea ta şi celor de aici, încât oricine s-ar apleca deasupra apei ar simţi de la depărtare răcoarea sa. Şi mi-ar vedea şi chipul răsfrânt în undele ei. Dacă ai fi însetat, ţi-ai fi putut potoli setea cu această apă ce a pătruns în simţurile tale şi în simţurile celor de aici. E atât de băut, încât gândul la ea îţi usucă buzele şi limba. Privind-o, ai vrea să sorbi mereu din ea. Să-ţi potoleşti setea trupului şi-a sufletului. Desigur că în loc nu sunt decât dale reci. Pe alocuri acoperite de bucăţi de linoleum pătat de paşii celor ce se perindă prin salon. Dar asta n-ai cum să vezi, n-ai cum să simţi. Simţi doar apa. Vezi adâncimea ei. Iar peştişorii şi mormolocii ce dau din cozi sunt cât se poate de vii. Îi poţi pescui cu undiţa sau cu palma. Poţi vedea aici şi peşti exotici, dar şi bancuri de piranha. Dacă ai cumva gânduri necurate, mă refer în special la cele ce duc la suicid, te sfătuiesc să nu-ţi laşi picioarele să atârne în apă. Piranha te va descărna.”

„Dar Noimann?”, întrebă Oliver.

„Noimann e un caz special, răspunse Domnul. Cu el lucrurile se petrec cu totul altfel. Iau cu totul altă turnură.”

„L-am văzut cum îşi bălăbănea piciorul drept în apă. O mulţime de piranha se învârteau în jurul lui. Dar de făcut rău nu i-au făcut.”

„Piciorul lui Noimann era o simplă iluzie. O hologramă. Atunci când îl cufunda în apă, Noimann cufunda în apă imaginea fostului său picior pe care l-a pierdut sub roţile locomotivei. Înţelegi, Oliver?”

„Înţeleg, răspunse iarăşi masterandul, cum să nu înţeleg. Acum totul e limpede.”

”Adică?”, îl chestionă Domnul.

„Dacă lacul acesta e o iluzie, o halucinaţie, atunci desigur că şi apa, şi peştii ce înoată-n ea, inclusiv piranha, nu pot fi altceva decât o iluzie. Iar dacă piciorul doctorului Noimamm, pe care el în cufunda în apă, nu e decât o imagine a fostului picior, atunci aceşti piranha care sunt tot o iluzie n-ar avea cum să-l devoreze. O iluzie nu devorează o altă iluzie.”

„Crezi?”, întrebă Domnul.

”Cred”, răspunse masterandul.

”N-ar fi rău să te îndoieşti un pic de credinţa ta, îl povăţui glasul Domnului. O iluzie, câteodată, e atrasă de o altă iluzie. Ea se hrăneşte din golul sufletesc al cuiva. Sau, mai bine-zis, nu se hrăneşte decât o parte din gol, în rest e avidă de tot felul de trăiri. Şi totuşi…”

„Şi totuşi?”, făcu Oliver.

„Domnul Noimann urmează aici o terapie. Vrea să-şi refacă înapoi carnea piciorului accesând imaginea piciorului ce se reflectă în această apă.”

”Şi va reuşi?”

„Dacă va crede, va reuşi.”

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist