În bătaia vântului

Pe regizorul Andrei Dimitrievici Andreev l-am întâlnit la Teatrul Naţional cu câteva zile înainte de premieră. Atmosfera din Sala "Aglaia Pruteanu" unde se desfăşurau repeţiţiile erau destul de agitată, dacă nu chiar încordată. Actorii executau diverse mişcări, urmând indicaţiile regizorului. El însuşi îşi însoţea fiecare gest de câte o volută, dovedind o voiciune deosebită. Din acest motiv cineva îl poreclise Şostakovici. Privindu-l, aveai impresia că ai în faţa ta nu un om în carne şi oase, ci o notă muzicală desprinsă de pe un portativ, care aleargă încoace şi încolo prin sală. În concepţia sa, probabil, actorii constituiau şi ei un fel de note, ce aveau tendinţa de a evada din partitură şi a se risipi în spaţiul din jur, dând naştere la haos. Haosul trebuia ordonat cu orice preţ. Notele trebuiau să asculte de bagheta magică, pentru a alcătui o simfonie din diverse fragmente ce urmau a fi asamblate pe parcurs. Andrei Dimitrievici vorbea gesticulând continuu. Se comunica destul de greu. Protagoniştii îi ghiceau pe jumătate replicile. Iar replicile erau pe cât de precise, pe atât de dure. Regizorul nu lucra cu jumăţăţi de măsură. Voia ca actorul să dea randamentul maxim. Aveam impresia că asist la un dresaj de lei sau tigri. Doar că în loc de bici şi de baghetă magică, regizorul apela la cuvinte şi gesturi.

Faptul că atmosfera în care se lucra era încordată nu m-a mirat. Aşa se întâmplă de fiecare dată înainte de premieră, când tensiunea dintre protagonişti şi regizor, uneori şi scenograf, atinge o cotă paroxistică. Stresul acţionează şi într-o tabără, şi în cealaltă. Apropierea premierei deschide în sufletele ucenicilor, dar şi în cel al maestrului, vertijuri ameţitoare. Odată cu aplauzele finale toate revin la normal. Atunci toate frustrările adunate de-a lungul repetiţiilor explodează într-un apoteotic strigăt de bucurie.

Profitând de o sincopă, am ieşit la o ţigară. Andrei Dimitrievici, ca majoritatea regizorilor, aprindea ţigară după ţigară.

L-am întrebat cum de-a nimerit la Iaşi.

Iniţiativa a venit din partea actorului Ion Sapdaru, pe care Andrei Dimitrievici l-a cunoscut la Moscova. Pădurea lui Ostrovski urma să fie montată de amândoi, Ion Sapdaru oferindu-se să-l asiste atât ca traducător, cât şi ca asistent de regie. S-a nimerit ca în această perioadă actorul ieşean să fie extrem de ocupat : puneri în scenă, filmări, turnee, dorul de Transnistria… Aşa că a rămas singur. L-am întrebat despre Moscova. Despre Sankt Petesburg. Despre celebrul Nevski Prospect, acum sufocat de reclame. Andrei Dimitrievici era îngrijorat de soarta noii generaţii. Ceea ce a dorit să realizeze în urmă trei sferturi de veac Vladimir Ilici, se realizează acuma. Generaţiile mai noi, printr-un fel de transfer genetic, preiau tot răul generaţiilor mai vechi. Toată apatia. Toată inerţia unui sistem birocratic care a apus. Cum e Moscova? Moscova e un stat în stat. Un fel de matrioşcă înăuntrul căreia se află alte matrioşce pline de tot felul de chipuri. Acolo e centrul. Locul unde se adună capitalul. Păpuşa Moscov nu prea are de-a face cu celelalte păpuşi risipite de-a lungul Rusiei. Şi nici cu Rusia propriu-zisă. Înăuntrul ei se trăieşte intens. Ca într-un fel de acvariu. Toţi alergă după bani. Inclusiv artiştii. Iar banii le trec prin faţa ochilor asemenea unor rechini sau balene. Fiecare se gândeşte cum să-şi înfingă cât mai repede harponul în acest mostru numit capital şi să-l tragă la mal. Restul Rusiei e oarecum un teritoriu în care atât rubla, cât şi şi dolarul înoată în bancuri mai mici. Acolo se trăieşte mai greu, dar mai paşnic. De aceea viaţa are un ritm mai lent. Se câştigă mai puţin, dar se "gândeşte" mai mult. ”Oricum, mi-a spus oftând regizorul, în Rusia se gândeşte, în general foarte mult. Şi gândirea această pluteşte ca un nour greu pe cer. E o boală naţională. Oriunde mergem, ne împiedicăm de gândurile noastre ca de nişte bolovani… Gândirea ne ţine pe loc.” ”Prea multă minte strică”, am spus citind din Griboedov. ”Depinde şi de minte, răspunse regizorul aşezându-se pe-o bancă. ”Oricum am privi-o, mintea omului e bolnavă. Atât de bolnavă, încât îmbolnăveşte totul în jur…” ”Poate că nu mintea, ci sufletul…” ”Şi sufletul, şi mintea…” Am stat un timp unul lângă celălalt, rumegând în sinea noastră truismele pe care le-am rostit. Când n-am mai suportat tăcerea, am schimbat subiectul.

”Dar, Sankt Petesburgul? l-am întrebat. Ce-a mai rămas din glorie-i apusă? Palatele imperiale? Muzeele? Călăreţul de aramă? Podurile de pe Neva? Nopţile albe, Nevski Prospect? Oraşul vechi e măcinat de igrasie. Restaurarea lui necesită resurse imense. Cu o parte din fondurile care au venit din Moscova s-a reusit o retusare a unor faţade, astfel că dintr-un oraş cenuşiu, Sankt Petersburgul s-a transformat într-un oraş de culoarea zăpezii. Dar nopţile albe? Nopţile albe continuă să fie pline de farmec şi mister, ca şi în vremea lui Gogol sau Dostoievski. Ce bine că nu trebuie alocate nici un fel de fonduri "pentru restaurarea lor".

L-am rugat să-mi spună câte ceva despre biografia lui. Se născuse într-o familie de actori. Aşa că teatrul nu avea mari secrete pentru el. Actori, actriţe, regizori, scenografi, autori… toţi erau aşezaţi la locul lor, în sertarele memoriei, pe categorii, pe vârste. Montase o mulţime de spectacole, din repertoriul clasic şi contemporan, începând cu Goldoni, Shakespeare şi terminând cu Arbuzov şi Eugen Ionescu. Eugen Ionescu e minunat, mi-a spus Andreev. Rinocerii, Regele moare sunt nişte capodopere. Ionescu îmi aminteşte de Shakespeare. Rinocerii au sonuri care îmi aduc aminte de Hamlet, iar Regele moare de Lear. Dar în Ionescu mai descopăr şi anumită scolastică târzie, ce îşi are rădăcinile în Racine şi în Moliere. De un singur autor i-a fost teamă să se apropie: de Cehov. Pe Cehov l-ar putea transpune doar într-o limbă străină. În rusă, nu. Aceasta fiindcă în capul său «vuiesc» o mulţime de Cehovi. Fiecare frază îi este cunoscută. Fiecare cuvânt l-a auzit rostit de un actor sau altul. I-ar fi greu să se descotorosească de această «magmă» vocală. În acest concert de voci i-ar fi imposibil să găsească un ton al său. În afară de aceasta, în piesele lui Cehov există multă suferinţă ascunsă printre fraze. Multă încrâncenare. Montările care s-au făcut l-au denaturat. Decorul a fost poleit cu aur. Muzica a avut şi ea rolul de-a înfrumuseţa «dramele». S-a creat astfel mitul unei Rusii ţariste false… Ar fi greu acum să lupţi împotriva unor astfel de clişee. Încă o bună bucată de timp, lumea va continau să-l perceapă pe Cehov la modul nostalgico-crepuscular. De aceea îi e greu să se apropie de Cehov. Apoi: fiecare piesă e o adevărată simfonie. Ceva între Mozart şi Ceaikovski. Dar şi altceva, mai greu, mai dureros. Mai intim. Totul e perfect. Sunetele sunt armonioase. Ca să pui în scenă Livada de vişini sau Pescăruşul trebuie să ai o trupă pe măsură. Nu poţi înlocui acolo vioara cu contrabasul sau pianul cu orga electrică. Toate eschibiţiile moderniste şi postmoderniste sunt de prisos. De aceea îi e frică de Cehov.

Dar despre Gogol ce ar putea spune? Andrei Dimitrievici nu a avut ocazia să-l pună pe scenă pe autorul Sufletelor moarte. Gogol e şi el un autor dificil… A fost şi el, într-un fel, denaturat. Demonizat până la caricatură. Gogol ar trebui jucat şi el mai natural. Dar Ostrovski?

Ostrovski e un fel de Moliere al sufletului rus. Pădurea sa simbolizează spiritul întunecat de care e bântuit poporul. Rătăcirile, meandrele ascunse ale conştiinţei lui. Piesa a fost creată într-o perioadă când încercau să se pună în practică tot felul de reforme. Sub acţiunea lor, dintr-o ţară profund patriarhală, Rusia s-a transformat într-una în care toţi aleargă după bani. Printr-o astfel de ţară, rătăcesc doi artişti… Pădurea lui Ostrovki, un text zguduitor, actual prin problematica pe care o deschide. Mereu eroii se întreabă: «Oare e posibil să trăim cufundaţi mereu în minciună? Nu există nici un ieşire.» Personajele sunt foarte bine conturate. Sunt opt roluri dificile, care pun trupa în mişcare.

Tot discutând ba despre una, ba despre alta, coborârăm scările. Era deja târziu. Tramvaiele totuşi circulau. Câţiva trecători se aciuiaseră în staţie. Stăteau acolo, răsucindu-se când într-o parte, când în alta, pentru a-şi feri faţa de bătaia vântului.