În căutarea onoarei pierdute

În volumul O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), apărută la Editura UAIC, Iaşi, 2012, Mihai Chiper încearcă să afle, dacă la începuturile modernităţii româneşti a existat şi o practică a onoarei, nu numai referirea, ca azi, la termenul „onoare”. Trebuie spus că interesul pentru acest subiect a fost scăzut în istoriografia românească, autorul ieşean fiind primul, care tratează pe larg şi în adâncime fenomenul onoarei şi al duelului în modernitatea românească. Din punctul de vedere al conceptualizării şi sintezei temei mai poate fi pomenit Andrei Oişteanu, care a trezit interesul pentru temă, prezentând reflectarea duelului în literatura vremii. Sigur, oglinda literaturii (chiar dacă o plimbi stendhalian de-a lungul unui drum) nu este aceeaşi cu realitatea istorică. Dacă ne vom lua după Caragiale, de pildă, la care duelul cade în derizoriul lui „tras palme cafine”, am putea crede că afacerile de onoare în conştiinţa elitei româneşti nu au existat. Eu însumi am crezut mult timp astfel. Dar iată că vine Mihai Chiper şi ne prezintă un material vast, neliterar, cu nenumărate afaceri de onoare, dueluri, cu societăţi de scrimă, procese verbale de „carenţă”, jurii de onoare etc, material cules cu acribie de benedictin din diverse surse, îndeosebi din presa vremii (Mihai Chiper a practicat el însuşi ziaristica, are o rubrică săptămânală la acest ziar; voi spune pentru căutătorii de nod în papură, care vor hârâi: „Penibil! Vă periaţi între voi!”, că nu-l cunosc pe M.C. şi mi-am dat seama că este acelaşi cu cel care scrie în ZdI abia după citirea cărţii lui).

Acţiunea lui Mihai Chiper a fost mai dificilă, în lipsa unei bibliografii serioase a temei, decât pare la prima vedere, fiindcă a trebuit practic să construiască totul, să fundamenteze pornind de la liniile directoare ale temei şi ajungând la concluzii de care, fără îndoială, va trebui să se ţină seama de acum încolo. Căci face totul cu brio, supunând tema unor exigenţe ştiinţifice ireproşabile. Poate unii vor crede că este vorba despre nişte poveşti cu iz de tabloid cu duelişti din ciclul de „capă şi spadă” sau, ca să autohtonizăm, de „bâtă şi cojoacă”. Nu, nici pe departe. Deşi amatorii de astfel de istorii – scriitorii, cineaştii, ziariştii de senzaţie – vor putea găsi în carte multe motive de inspiraţie. Istorisirea duelurilor dintre Filipescu şi Lahovari, dintre ieşenii Prasin şi Finkelştein (despre care eu însumi am scris, dar având la dispoziţie o singură sursă, Leon Kalustian, pe când M.C. construieşte laborios biografiile celor doi, parcurge întreaga afacere cu dedesubturile şi urmările ei tragice), dintre Alexandru D. Sturdza şi Iancu Cătuneanu, dintre ministrul Ion I.C. Brătianu şi deputatul Sebastian Moruzi pe motivul copilului făcut de primul cu tânăra văduvă a principelui Alexandru I. Cuza, toate se citesc cu sufletul la gură. Aceasta ca să cităm doar câteva exemple din carte.

Nu îmi propun să dezvolt problematica volumului: nu este nici locul, nici spaţiul. Cartea trebuie citită. Nu îmi propun nici măcar să fac o recenzie cât de cât „ştiinţifică”. Voi spune doar că este fascinant cum s-a instaurat în societatea „înaltă” de pe vremea lui Carol I, o societate în căutare de identitate, ideea de onoare şi a duelului aferent. Desigur, lupta dintre susţinătorii duelului şi pacifişti s-a terminat pe la începutul secolului XX cu victoria celor din urmă. Ieşit din străfundurile Evului Mediu duelul a avut adepţi până după Primul război mondial. Cavalerii se duelau fiind convinşi nu atât de priceperea sau agerimea mai mare a unuia sau altuia, cât de faptul că Dumnezeu va alege infailibil pe cel care are dreptate. Dueliştii români din perioada citată erau convinşi că duelul este ca „cel mai sfânt tribunal, aşa de sfânt şi de drept, că cineva poate fi insultat, bătut şi omorât chiar de către agresor dacă el este mai foarte sau mai abil în mânuirea spadei, aşa că nu vom greşi numind acest tribunal „tribunalul forţei brute” (maiorul Ioan P. Herescu, citat de Mihai Chiper, p. 63).

Duelul a intrat de mult în istorie şi a rămas doar subiect de literatură, de scenarii sau de studii cum este cel de faţă. Dar onoarea, aici e necazul, a intrat şi ea în desuetudine. „Elitele” noastre de azi, la cele politice mă refer, invocă des onoarea, vai, cât de des, dar nu o practică. Nici măcar în maniera personajelor lui Caragiale, cu „tras palme cafine”. Din acest punct de vedere este o „tradiţie” în politica românească. Mihai Chiper observă cu sagacitate că duelurile politice, spre deosebire de cele ale elitei militare sau nobiliare, din secolul XIX nu erau afaceri cu grad de periculozitate ridicat. Politicienii trăgeau chiulul şi la duel, îşi luau destule precauţii preliminare, ca să evite tragediile. Totul era să ofere audienţei „senzaţia unui ritual, menit să cultive sau să pună în evidenţă trăsături de caracter precum curajul sau laşitatea, definitorii pentru reputaţia de lideri a oamenilor politici” (cartea citată, pag. 108). Cu alte cuvinte, una se spunea şi alta se facea. Lumea plină de cabotini, de fripturişti, de impostori şi imorali a lui Caragiale există şi astăzi. A lui Caragiale era măcar simpatică. Ceea ce, iertaţi-mă, lipseşte cu desăvârşire României politice de astăzi. Politicienii noştri invocă deseori onoarea. Crin Antonescu este campionul invocării ei. Dar o găsim la jalnicul „liberal”? O găsim la agramatul Vanghelie? La mincinosul şi lipsitul de scrupule Ponta. La parlamentarii-giruetă?