În marginea unei campanii electorale

Trebuie sa înlătur din capul locului orice ambiguitate: nu am de gând să mă lansez în consideraţii savante asupra alegerilor prezidenţiale din Statele Unite. Urmăresc de mulţi ani viaţa politică americană, dar nu o cunosc nici pe departe la fel de bine ca pe cea franceză, spre exemplu. N-am, aşadar, competenţa necesară şi mă voi mulţumi, în ce mă priveşte, să-mi exprim încrederea în vitalitatea democraţiei şi în soliditatea instituţiilor din Statele Unite. Oricum, la televiziune şi pe reţelele de socializare toată lumea a găsit de cuviinţă să-şi dea cu părerea, iar când am văzut că şi Gigi Becali a ieşit „pe sticlă” ca să ne lumineze cum e cu victoria lui Trump mi-am zis că lucrurile fiind acum clare, n-ar avea rost să mai insist… Lăsând gluma la o parte, cei excedaţi de prea numeroasele reacţii stupide sau nevrotice puteau găsi un reconfort în excelenta intervenţie (la Digi24) a politologului Ioan Stanomir, care a făcut un salutar apel la calm şi luciditate.

Altceva mă interesează aici. Cred că sunt (cel puţin) două învăţăminte majore pe care le putem trage din campania americană şi de care, de ce nu, ar trebui să ţinem cont în perspectiva apropiatelor alegeri legislative din România.

Ar fi, mai întâi, constatarea că nu trebuie să ne (mai) încredem în sondaje. Sigur, nu e prima oară când sondajele sunt înşelătoare. S-a întâmplat asta, la noi, acum doi ani, la alegerile prezidenţiale, s-a întâmplat şi în cazul Brexitului, dar parcă de data aceasta s-a căscat o prăpastie mult prea adâncă între previziuni şi rezultatele de la urne. Se pot încerca, desigur, fel de fel de explicaţii. Unii cred că mulţi din cei interogaţi nu au răspuns cinstit, evitând să declare că îl vor vota pe Trump deoarece trendul îi era ostil candidatului republican, iar ei riscau să fie etichetaţi drept „reacţionari”. Alţii opinează că nu s-a acordat suficientă atenţie sondajelor (puţine) pro-Trump şi care, la un moment dat, indicau o posibilă schimbare a raportului de forţe. S-a mers până la a se pune la îndoială veridicitatea sondajelor, insinuându-se că ele au fost trucate (sau măcar „ajustate”) pentru a influenţa opinia publică. O lecţie poate fi trasă de aici: în luna care ne desparte de alegerile parlamentare să fim prudenţi şi să nu credem orbeşte în sondaje, mai ales atunci când sunt comandate de către partidele politice.

A doua observaţie priveşte eficienţa campaniilor mediatice. Mass-media din America (şi nu numai) au fost, în zdrobitoare majoritate, ostilă lui Trump. Mai mult: presa a abandonat una din misiunile ei fundamentale, aceea de a informa şi de a încerca să adopte o poziţie echidistantă, manifestând, dimpotrivă, un partizanat frenetic, dar care, după cum am văzut, nu a reuşit să încline balanţa în favoarea lui Hillary Clinton (un comentator a spus că presa a fost un instrument nu de informare, ci de… reeducare). Cu atât mai puternic a fost şocul, iar cineva a remarcat că prima reacţie a liderului extremei drepte din Franţa, Marine Le Pen, a coincis, ca exprimare, cu fraza ce deschidea editorialul… directorului ziarului de stânga Le Monde: amândoi declarau că victoria lui Trump înseamnă „sfârşitul unei lumi”. Că înţelegeau prin asta două lucruri diferite e altceva, dar coincidenţa nu e mai puţin tulburătoare. Fapt este că mass-media au înregistrat, la aceste alegeri, un eşec răsunător. Schimbând ceea ce e de schimbat, să ne gândim că în România cel puţin trei televiziuni zise „de ştiri” funcţionează în realitate ca instrumente de propagandă în slujba unui partid politic, în speţă PSD. Vor reuşi ele în această operaţie de manipulare sau se va întâmpla ca la prezidenţialele din 2014? Să fi devenit, într-adevăr, mai importante reţelele de socializare decât canalele media tradiţionale? Dar când vezi circulând pe Facebook tot felul de aberaţii şi de ticăloşii, cum să nu admiţi că şi acolo (sau, poate, din ce în ce mai mult acolo) intoxicarea are şanse să reuşească?

Profit de ocazie şi semnalez un excepţional articol semnat de Valeriu Nicolae şi intitulat Televiziuni şi trâmbiţe (în Dilema veche, nr 663, din 3-9 noiembrie a.c.). Autorul face câteva portrete ale unor „staruri” de la televiziunile noastre „de ştiri”, cutare animatoare limbută şi agresivă sau cutare „analist”, fost turnător la Securitate, fost patron de presă, fost senator, fost puşcăriaş (condamnat pentru corupţie) care dă lecţii de moralitate: „Omul ne spune că problema este că avem un prim-ministru care nu se potriveşte standardelor lui de onoare şi profesionalism”. Şi scrie puţin mai departe Valeriu Nicolae: „Starea televiziunilor de ştiri româneşti este mult mai proastă decât a societăţii româneşti. Televiziunile aservite intereselor şobolanilor politico-economici au un efect devastator asupra noastră şi scad rapid apetitul pentru logică sau gândirea critică. (…) Iritantă este şi opinia cvasigeneralizată a elitelor de pe Facebook că nu e nimic de făcut, că oricum televiziunile sunt corupte şi că vina principală este a celor care sunt influenţaţi de trâmbiţaşii manipulatori, adică avem prea mulţi proşti care cască gura la televizor şi din cauza cărora ţara asta nu are nici o şansă”.

Iată câteva din subiectele asupra cărora merită să reflectăm. În rest, ce să zic: vom vota şi vom vedea.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video