Inorogul de la Pogor

Poeţii născuţi sub zodia Capricornului Celest, sărbătorit la Ipoteşti în fiecare an pe 15 ianuarie, sunt stranii şi inegalabili. Au în ei acea îngemănare rară a sensibilităţii cu dârzenia, fiind printre puţinii creatori capabili de travaliu metodic, de organizare sau de efortul constant şi vizionar pe care îl reclamă experienţa administrativă autentică, cea născătoare de instituţii şi proiecte pe termen lung.

Scriitorul căruia îi alcătuiesc aici acest palid enkomion împlineşte astăzi 60 de ani şi nu încetez a mă minuna de paradoxul acestei cifre mai ales că mă onorează cu prietenia sa de mai bine de trei decenii. Aş putea spune, prin urmare, că măcar jumătate din viaţa sa publică, activă, întemeietoare şi rodnică, îmi este cunoscută, dar, cu decenţa şi discreţia sa ar fi probabil stânjenit de laudele pe care nu aş ezita să i le aduc. Aşa că voi pune deocamdată în discuţie doar cele câteva paradoxuri pe care le provoacă şi sub semnul cărora îmi scriu textul de acum.

În primul rând, desigur, numele. E cu totul surprinzător pentru un fiu de preot ortodox, născut la o zi după sărbătoarea creştină a Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, să poarte numele unui mare scriitor, retor şi istoric grec din primul secol al timpului creştin, cu origini "barbare", din Samosata. A fost o alegere onomastică neobişnuită, dar perfect explicabilă în adâncime pentru un preot care îşi făcuse studiile la Cernăuţi şi iubea istoria, alegere care i-a marcat, neîndoielnic, destinul. Aşa încât, în grelele vremuri ale ateismului militant, când cenzorii lumii literare scoteau din poezii cuvântul "mănăstire" înlocuindu-l cu "ctitorie", nu s-a sfiit să strecoare în opera tipărită personajul ZENUMUD, anagramă transparentă, ce nu mai necesită decriptări, dogmatice "monade" sau să-şi intituleze un volum, în 1986, chiar "Fiul Omului" pentru a clipi complice către vocaţia duhovnicească a tatălui său.

În al doilea rând (deşi cred că ar trebui spus "tot în primul rând") el întruchipează paradoxul intruvabil al creatorului generos. Artiştii, fie că sunt ai literelor, ai culorilor, ai sunetelor sau ai scenei, sunt, de regulă, naturi egolatre, invidioase, dominate maladiv de propriul orizont, însetaţi de laude şi alergici la critică. Probabil că dacă ar fi altfel ar fi fost doar oameni obişnuiţi nu izvoditori de lumi ficţionale, fireşte, dar printre ei se mai strecoară, iată, şi câte o excepţie. Nu cunosc, în lumea în care m-am mişcat mai bine de patru decenii, în lumea creatorilor, un caz asemănător cu al lui. A oferit locuri de muncă duşmanilor ideologici, care îl persecutaseră în anii dictaturii, a adus la Iaşi profesoraşi de provincie cărora le-a obţinut case de la primarii care mai ajutau famelica lume literară, le-a angajat soţiile, copiii, a scos din necaz colegi de breaslă sau a oferit oportunităţi de carieră tinerilor talentaţi, dar fără "pile", pe care îi încurajase şi crescuseră în atelierele de formare literară coordonate de el timp de decenii la Muzeul Literaturii Române din Iaşi. Nimeni nu mai făcuse asta până la el şi, după cum se vede, nici după el nu mai poate fi vorba de generozitate şi omenie.

Şi că tot veni vorba de MLR Iaşi, unde aţi mai văzut Dvs. poet cu calitaţi de manager? Din simplu muzeograf îndrăgostit de junimişti devine, pe vârful valului spontat de reformă al începutului de an 1990, directorul general al Palatului Culturii, instituţie în subordinea căreia era şi firava secţie de muzeistiscă literară deschisă în Casa Pogor, la începutul anilor ’70. S-a suit în tren şi după o lungă discuţie cu ministrul culturii de atunci (Andrei Pleşu) a reuşit să obţină ceea ce visa dintotdeauna: înfiinţarea celui mai mare muzeu al literaturii din ţară, o instituţie solidă, cu treisprezece filiale, cu un buget îndestulător pentru dezvoltare şi achiziţii. El a creat MLR Iaşi şi tot el l-a transformat în cea mai puternică instituţie muzeală din Iaşi, la finele anilor ’90. Da, şi tot el a făcut ceea ce nu a mai îndrăznit nimeni: să plece singur, aşa cum anunţase, după 15 ani de domnie, atunci când lunga şi complicata restaurare a Casei Pogor a fost dusă la bun sfârşit.

Iar ultimul şi poate cel mai neaşteptat paradox este că, în ciuda bonomiei şi diplomaţiei sale native, a abilităţii de a persuada autorităţile şi a firii sale tolerante, nu s-a sfiit să ia cea mai curajoasă decizie asumată la Iaşi în perioada postcomunistă: mutarea falsului cimitir al eroilor sovietici, care acoperea jumătatea de la stradă a actualului parc, decizie care dădea fiori feseniştilor timpului şi pentru care a trebuit să negocieze singur cu Ambasada Rusiei, care l-a şi felicitat la final pentru modul corect, decent şi elegant în care a soluţionat această chestiune atât de delicată diplomatic.

Acum, la răscruce de drum şi de ani, ştiu că mai are puterea şi energia de a porni proiecte noi precum şi forţa de a-i ierta pe cei care nu au învăţat nimic din lecţia lui de omenie şi generozitate şi care nu au înţeles că adevărata demnitate profesională, acel esprit de corps al castei muzeografilor, nu poate fi câştigată fără onorarea cuviincioasă a înaintaşilor, a celor care au trudit şi au făcut să crească un brand cultural respectat, aşa cum el însuşi a procedat cu Dumitru Vacariu, cu Constantin Liviu Rusu, cu Olga Rusu şi cu atâţia alţii. La mulţi ani, Lucian Vasiliu!