Internaţionala negaţioniştilor

Găsesc în Causeur, o revistă vie, dar din păcate practic necunoscută la noi, în numărul din luna aceasta, două interviuri reunite sub genericul „Mao, Pol Pot – 40 de ani de negaţionism”. Mi se par o lectură utilă, mai ales în contextul discuţiilor despre memorie şi despre judecarea trecutului.

Primul interviu îl are drept protagonist pe René Viénet, personaj cu o biografie  aventuroasă – a făcut de toate, a fost, printre altele, profesor, editor, cineast. În tinereţe împărtăşea idei ale stângii extreme şi s-a implicat în revolta studenţească din mai 1968. Dar tot atunci devine refractar faţă de tot ce înseamnă totalitarism şi violenţă „revoluţionară”, ajungând la convingerea că Robespierre, Stalin, Hitler, Troţki, Mao şi ejusdem farinae sunt ipostaze ale aceleiaşi demenţe ideologice ducând  la teroare şi crime în masă. Se specializează în cultura chineză şi îşi propune să editeze în Franţa o serie de cărţi fundamentale despre istoria recentă şi contemporană a Chinei. Se izbeşte însă de ostilitatea intelectualilor parizieni, mari admiratori la acea vreme ai maoismului şi ai „revoluţiei culturale”. În cazul Chinei, cifrele dezastrului produs de regimul comunist sunt uriaşe: aşa-numitul „Marele Salt Înainte” lasă în urmă patruzeci de milioane de morţi din cauza foametei, „revoluţia culturală” vine cu încă patru milioane de morţi şi cu zeci de mii de profesori, scriitori, artişti torturaţi sau ucişi de către gărzile roşii, unelte fanatice ale ordinelor lui Mao. Dar la Paris (şi nu numai acolo) intelectualitatea „progresistă” refuză să vadă adevărul şi se complace, dimpotrivă, în admiraţia gândirii titanului Mao. În acest climat, Viénet editează în 1971 cartea Hainele noi ale preşedintelui Mao, semnată de Simon Leys, specialist de anvergură, eminent cunoscător al realităţilor din China şi care demoleză toate clişeele puse în circulaţie de adoratorii lui Mao. Efectul e pe măsură: Simon Leys este împiedicat să ocupe o catedră universitară în Franţa (va preda în Australia), se încearcă îndepărtarea lui Viénet din postul de cercetător pe care îl ocupa în acel moment, ba chiar nişte reputaţi intelectuali, în frunte cu Jean-Luc Domenach, au scris ambasadei Chinei de la Paris denunţându-i pe cei doi drept… „complici ai lui Deng XiaoPing” (duşmanul lui Mao din acea vreme)! Vor trece nişte ani până când Simon Leys va deveni „frecventabil”, şi asta graţie lui Bernard Pivot, care îl invită la o emisiune „Apostrophes” alături de Maria Antonietta Macciocchi, o exaltată adoratoare a lui Mao (o Maolatră, dacă mi se permite neologismul), confruntarea dintre cei doi soldându-se cu victoria prin K.O. a lui Leys şi cu retragerea ulterioară din librării a cărţilor lui Macciocchi, pentru simplul motiv că nu le mai cumpăra nimeni. Ceea ce nu înseamnă că stângiştii maoişti au dispărut din peisajul politic şi intelectual francez (cum ar fi, astăzi, Alain Badiou, foarte prizat, alături de alt clovn ideologic, Slavoj Žižec, de junii stângişti de la noi).

Revenind la interviu e interesant de notat că Viénet crede că nici staliniştii, nici maoiştii, nici naziştii nu ignorau crimele totalitare. Staliniştii îl adorau pe Stalin tocmai din cauza proceselor de la Moscova şi a Marii Terori, naziştii îl venerau pe Hitler tocmai fiindcă erau antisemiţi, maoiştii admirau crimele lui Mao, chiar dacă nu aveau o imagine clară a dimensiunilor lor. Ideea lor fixă era transformarea societăţii, ceea ce justifica toate abuzurile şi masacrele.

În celălalt interviu interlocutor este părintele François Ponchaud, vreme de mai mulţi ani misionar în Cambodgia şi care se afla la Phnom Penh în 17 aprilie 1975, ziua intrării Khmerilor Roşii (luptătorii partidului comunist) în oraş. Atunci Patrice de Beer, corespondentul ziarului Le Monde, îi anunţa pe cititorii francezi că „Phnom Penh este eliberat în bucuria şi veselia generală”. Deşi chiar în după amiaza aceleiaşi zile Khmerii Roşii încep evacuarea oraşului şi au loc primele execuţii, De Beer – refugiat la Ambasada Franţei – continuă să transmită „reportaje” ditirambice. Îi ţine hangul, la Paris, şeful serviciului de politică externă de la Le Monde, Jacques Ducournoy, care, mai multe luni după aceea, delirează pe tema „elanului revoluţionar” ce va transforma „peisajul uman” şi va crea o „societate nouă, democratică”. În acest timp, Khmerii Roşii goliseră oraşele şi declanşaseră teribilul genocid ce se va solda cu (cifră minimală) două milioane de victime. Părintele Ponchaud, care ştia limba khmeră, a încercat să-i deschidă ochii lui Patrice de Beer asupra tragediei care era pe cale să se declanşeze; jurnalistul nu l-a crezut, pe motivul că Ponchaud ar fi un… „anticomunist”! Întors la Paris, Ponchaud e întâmpinat la aeroport de o echipă TV de la Antenne 2 care îi cere amănunte despre situaţia din Cambodgia; preotul le povesteşte cum întreaga populaţie a capitalei a fost deportată, jurnaliştii zâmbesc ironic şi nu-l iau în seamă. În ziarul stângist Libération e acuzat că e în solda… CIA! Antiamericanismul maladiv al intelectualilor francezi îi face orbi la grozăvia prin care trece poporul cambodgian. A fost nevoie ca lucurile să devină prea evidente pentru ca presa de stânga să admită oroarea. François Ponchaud a publicat în 1977 cartea Cambodgia, anul zero, iar mărturii ale celor care au trecut prin infernul khmerilor roşii au apărut până în anii din urmă.

Cu toate acestea, sunt şi astăzi negaţionişti care refuză să vorbească, în cazul Cambodgiei, de genocid. Iar busturi şi statui cu Lenin, Stalin sau Mao se află încă la mare cinste în multe locuri, de parcă ar fi un lucru absolut normal.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor