Interstiţii (I)

Conceptele de interstiţii teritoriale, spaţii “d’entre-deux” sau spaţii intermediare, deseori utilizate ca sinonime, sunt relativ târziu intrate în câmpul de interes al geografiei umane, fapt care explică şi numărul încă redus al studiilor de referinţă asupra lor. Aceste concepte ilustrează însă creşterea interesului geografiei faţă de noile dinamici teritoriale – induse de tectonicile geopolitice recente, dar şi faţă de formele spaţiale hibride specifice paradigmei ştiinţifice contemporane.

Orice spaţiu se află între cel puţin alte două spaţii, afirmă geografa Violette Rey, unul dintre părinţii conceptului. Încercând să definească într-o manieră succintă aceste tipuri de spaţii, Rey propune o definiţie din perspectiva relaţiilor cu vecinătatea: spaţiul interstiţial e un spaţiu în care efectele structurilor spaţiale externe depăşesc efectele interne necesare structurării sale (Violette Rey & Monique Poulot-Moreau, 2014, „Chercheures d’entre-deux”, în Carnets de géographes).

Nu e prima data când abordez chestiunea interstiţiilor teritoriale în spaţiul editorial al Ziarului de Iaşi, dar de această dată, provocarea a venit după ce am recitit câteva capitole din lucrarea “Oraşele interstiţiale ale României” a colegului Gabriel Camară, în contextul repetatelor rateuri pe care le-au dau Iaşul şi Moldova în privinţa “marilor proiecte” menite să ne scoată din izolare. Iata ce scriam acum mai bine de un an în articolul “România teritoriilor interstiţiale”: Dintre numeroasele definiţii ale interstiţiilor prezente pe site-ul dexonline.ro am selectat doar pe cele apropiate sensului de intertiţiu teritorial […]: “spaţiu intermediar”, “interval”, “spaţiu liber între două părţi ale unui întreg”. Dacă primele două par a lămuri, într-o manieră explicită, ceea ce ar însemna un interstiţiu, ultima definiţie am selectat-o deoarece introduce o caracteristică fundamentală a unui astfel de spaţiu. Nu e vorba de un “no man’s land”, ci de un spaţiu delestat de centrul său, de puterea de decizie teritorială, de capacitatea de a se auto-guverna, un spaţiu teritorializat, dar a cărei gestiune e realizată de centre de decizie situate în exterior. Privind din această perspectivă, interstiţiul se pliază pe definiţia propusă de către doamna Violette Rey.

Deşi cu o existenţă anterioară în geografia umană (mai mult implicită decât explicită), conceptul de spaţiu d’entre deux/ spaţiu interstiţial a devenit un reper important în studiile şi, mai ales, în analizele geografice ale anilor ’80, o perioadă în care s-a manifestat plenar obsesia geografilor pentru limite şi delimitări ale spaţiului. Anii ’90, marcaţi de mutaţiile profunde, induse de căderea cortinei de fier şi de apariţia premiselor unor restructurări radicale ale limitelor dintre lumi, au imprimat un nou dinamism conceptului.

Poate că apartenenţa Moldovei, dar şi a întregii Românii la această categorie de spaţii, ce se etalează „cu generozitate” în geografia şi, mai ales, în istoria Europei dintre Baltică şi Marea Neagră ar explica mai bine insuccesele legate de competitivitatea economică, de coeziunea regională sau naţională şi, mai ales, de relaţia cu structurile teritoriale cu care împărţim şi împărtăşim interstiţiul la scara continentală. Şi poate că, înţelegând mecanismele de funcţionare ale acestuia, vom avea înţelepciunea de a specula avantajele unei poziţionari marginale, pe care le-am irosit (mai) tot timpul în istoria modernă şi contemporană a statului român.

Teritoriile interstiţiale se definesc în raport cu centralităţile superioare – întotdeauna exterioare (de aici şi adecvarea sintagmei d’entre deux), dar şi cu limitele – privite ca discontinuităţi, nu neapărat lingvistice sau culturale, cât mai ales în ceea ce priveşte interesele teritoriale, deseori divergente, ale centrelor exterioare de decizie. Fiind determinate de centralităţi, care prin definiţie sunt elemente ce se ordonează ierarhic, structurile interstiţiale devin repere ale trans-scalarităţii teritoriilor: România, Slovacia sau Polonia sunt părţi ale interstiţiului central-european, pe când comuna Bârgăuani (judeţul Neamţ) aparţine unui spaţiu slab şi difuz polarizat de către Piatra Neamţ şi Roman – un interstiţiu intern.

Când ne referim la scările superioare (nivelul naţional, uneori regional), aceste spaţii sunt cel mai adesea rodul unor accidente geopolitice, marcate de structuri pe care le categorisim într-o logică binară – fie amice, fie inamice – în funcţie de care parte a noii frontiere ne aflăm. Fiind integrate din start în proiecte diferite, logica de funcţionare a spaţiilor deliminate de noile frontiere şi teritorialităţile (ca moduri de practicare a teritoriului) sunt primele care creează divergenţe între teritoriile care altădată au împărtăşit un destin comun. Construcţia noilor meta-naraţiuni de confirmare e menită să desăvârşească identităţile noilor grupuri umane, separate acum, ca manifestarea cea mai puternică a teritorialităţii.

În unele cazuri teritorialităţile mai vechi sunt anihilate complet. Cel mai la îndemână e exemplul Poloniei, unde datorită translării statului către vest – în interiorul teritoriului german, sub presiunea URSS – ocupantul părţii estice a structurii naţionale interbelice poloneze şi a regrupărilor masive de populaţie, am asistat la o reteritorializare radicală a noilor interstiţii.

În cazul ocupării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţei, reteritorializarea şi crearea unei noi identităţii s-au desfăşurat pe parcursul a mai multor decenii. Această pervertire în timp a teritorialităţii nu e cu nimic mai benignă decât ceea ce s-a întâmplat în spaţiul polonez. S-au conservat toponimele, aceleaşi denumiri ale grupurilor umane reteritoializate – premise ale unor noi tectonici geopolitice în regiune. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi