Între rai şi iad

Viaţa în oraş înseamnă comunitate, proiecte şi etică. Fundamentul constituţional al civilizaţiei occidentale bizuite pe urbanizare e morala creştină. O morală în epuizare între începuturile sacre şi viitorul progresist al comunităţilor urbane. Este uimitor pentru un cititor novice, uşurinţa în a observa cum primele menţionări ale oraşului cetate din Cartea cărţilor sunt profetice. Cain, după omorârea fratelui a devenit un renegat. A trebuit să fugă, să se ascundă, să se păzească de ura oamenilor. Atunci s-a construit prima cetate biblică, cu numele fiului său Enoh, pentru a-şi proteja familia. Prin urmare această primă cetate e ctitoria unui ucigaş de frate făcută în scopul prea omenesc de a se păzi de mânia celorlalţi. Oare aşa să fi intrat în oraş gena distrugerii? Nu suntem noi acum virulenţi fratricizi, acţionând pe toate căile în a distruge relaţiile, încrederea între membrii comunităţii, ajungând deseori la crimă fie ea voluntară sau involuntară?

Despre următoarea poveste biblică am mai vorbit şi este mai revelatoare. E povestea Babilonului. Evoluţia numelui ne vorbeşte, destul de limpede, despre evoluţia oraşului. La început Babilon a însemnat “Poartă a Zeilor”, dar a sfârşit prin a semnifica încâlceală, confuzie, mai exact babilonie. O mare metropolă contemporană poate fi, cu uşurinţă, botezată un nou babilon. Şi simţim cu toţii că porecla poate fi justificată chiar şi pentru începutul de metropolă în dezmembrare, dulcele nostru târg, Iaşul vechilor zidiri, Iaşul marilor iubiri. Am înşirat aici, cu nostalgie, câteva din arhicunoscutele imagini – renume – ale Iaşilor. Şi această „evoluţie“ în plan semiotic o identificăm cu uşurinţă. Nu-i aşa că oraşele noastre sunt mai încâlcite, mai confuze, devin babilonii adevărate pe măsura creşterii lor nelimitate? Simplu şi spectaculos, povestea babilonului vorbeşte de comunicare la început şi necomunicare la urmă. De orgoliu nemăsurat şi de noi tehnologii mai rapide, dar poluante pentru întruchiparea lui şi, nu în ultimul rând, împrăştierea acestei poveşti, sortită la veşnice începuturi şi veşnice eşecuri, pe toată faţa pământului. Fără un efort prea mare ne recunoaştem azi în oglinda veche de argint a istoriei biblice. Numai că nu mai avem ochi pentru ea. Privim, din ce în ce mai mulţi, mai insistent şi mai consistent în golurile deschise iluzoriu prin algoritmi binari, într-o numărătoare sincopată de „0“ şi „1“. Numărătoarea efemeridelor. Numărătoarea fiziologică a bsenţei şi a prezenţei sau invers.

Ce instrument au, astăzi, orăşenii pentru a scăpa de viciile aproape genetice ale comunităţii urbane? O comunicare reală între ei, fără minciuni. Dar pe ce se susţine comunicarea într-un oraş de mărime rezonabilă cum este Iaşul? (Definim mărime rezonabilă, oraşul cu nevoi cetăţeneşti capabile să susţină servicii complete, la toate nivelurile, în domeniul culturii, sănătăţii, învăţământului, cercetării şi inovaţiei, evident, oraşul nostru face faţă cu brio acestor cerinţe. Asta însă nu înseamnă că raportându-ne la o grilă completă nu mai sunt, pe ici pe colo, în puncte esenţiale, lipsuri!). Evident, pe proiecte cu adevărat comune. Adică acele proiecte capabile să-şi răsfrângă dacă nu toate, măcar o parte din beneficii, asupra tuturor cetăţenilor. E o problemă grea. E firesc, întrucât, până la un punct cetăţenii unui oraş sunt diferiţi, mai ales în privinţa aspiraţiilor, idealurilor, aşteptărilor lor de la oraş. Diferenţele, oricât de mari şi de divergente, nu anulează posibilitatea proiectelor comune. Cum ar fi, exemplific la întâmplare, un teatru cu mare valoare artistică şi spectaculară şi o echipă de fotbal de mare performanţă. Privite în cheia succesului, cele două mărimi din arta dramatică de echipă şi sportul de echipă îşi răsfrâng beneficiile, imaginile de excelenţă, asupra tuturor, indiferenţilor şi iubitorilor de teatru, indiferenţilor şi iubitorilor de fotbal. În consecinţă, ambele proiecte de imagine, cu întregul lor corolar de beneficii economice şi identitare, pot face/ trebuie, în zilele de azi, să facă parte dintr-o strategie de dezvoltare comună. Nimeni nu s-ar supăra dacă Teatrul Naţional din Iaşi ar căpăta valoare internaţională şi ar susţine prin spectacolele lui novatoare turismul cultural la Iaşi. Este posibil un astfel de proiect? Este dacă reţeta e concepută de un manager priceput şi dacă managerul are la dispoziţie ingredientele pe care le doreşte. La fel şi în fotbal. Cine s-ar supăra dacă Iaşul ar avea o echipă de Liga Campionilor? N-ar fi ea o bună afacere pentru Iaşi, în economia şi imaginea lui? Este şi acesta un proiect posibil? De ce nu, dacă exprimă voinţa de succes a unei comunităţi puternice!

Am visat într-un mod extremist. Dar asemenea proiecte nu sunt cu totul şi cu totul nerealizabile, aşa cum nu ar fi nerealizabilă creşterea componenţei şi calităţii serviciilor medicale atât de mult încât Iaşul să fie la fel de căutat precum Viena sau Istanbulul! Desigur de cei aflaţi în suferinţă, oriunde în lume şi doresc un tratament în primul rând foarte bun şi în al doilea rând mai ieftin. Putem lua în colimator orice domeniu al vieţii social-economice şi putem descoperi în el vise de realizat. Pentru asta e însă nevoie de sinergie, de comunicare, de pus umărul la proiecte comune, de regresie a babiloniei până la mitica, eficienta comunicare a începuturilor de viaţă urbană. Nu pot să nu mă refer aici la un exemplu admirabil în unicitatea lui, dar şi în individualitatea lui. El poate aduce o undă caldă de înţelegere. Dacă Simona Halep a putut cuceri o lume numai prin munca ei şi sacrificiile familiei, oare câte „Simone“, în câte domenii de activitate, n-ar răsări prin voinţa unei întregi comunităţi? Ce multă bogăţie am culege, materială, dar mai ales morală! Cât de aproape am fi de un rai pământesc. Din păcate, alternativa nu e decât întâmplarea, haosul, cu toate cotloanele lui întunecate…