Joacă-te!

Vorbesc cu tipul de acolo, cu tine, da, cel care nu vede, nu aude pe nimeni decât ţinta lui în viaţă, ţinta lui pe ziua de azi, planificarea pe săptămâna asta, luna asta, anul, cincinalul. Cu ambiţiosul mamii sau al soţiei sau al lui însuşi. Cel care nu mai ştie de nimic decât de muncă, muncă şi iar muncă. El Vasile, el Gheorghe, Gabi sau Cornel care n-au mai luat un concediu de ani de zile. Eventual cel care lucrează la o multinaţională şi care şi-a propus să avanseze câte o poziţie la fiecare doi, trei ani, astfel încât, în zece ani să fie directorul filialei, sau mai devreme chiar. Dacă se poate mai devreme, ar fi excelent. N-ar strica o oră în plus de lucru pe săptămână sau una în minus de somn pe noapte pentru a ajunge acolo. Care e atât de prins în serviciul, „pasiunile”, convingerile lui, încât zici că e într-un tunel în care a intrat pe nesimţite, dar nu se ştie când şi pe unde poate ieşi. Un tunel al foamei de bani, de succes, faimă, de avere, de realizări măreţe. Care a uitat cum arată cerul de deasupra plafonului maşinii lui scumpe, sau un copac cu frunzele îngălbenite, sau dansul unei pungi goale în vânt. De frumuseţea fiecărui lucru mic în parte pe care nu o poţi vedea decât în linişte, decât dacă îţi propui să o vezi.

Vorbesc cu cel care nu mai ştie de joacă, de gândire liberă, de scăpare în natură. Deadline-ul e singurul punct de reper din viaţă, e ca o hipnoză în masă, ca o goană nebună după nişte hârtii care îi aduc chipurile fericirea. Cel care îşi descoperă hobby-uri „interesante” pentru a-şi masca frustrarea micilor bucurii uitate, şi care îl trimit în zona lui de confort şi îl fac să ajungă în nirvana cât ai clipi.

Vorbesc cu cel care nu are timp să se joace cu copilul său pe care îl grăbeşte mereu: să se trezească devreme, să se îmbrace urgent, să se spele în doi timpi şi trei mişcări, să mănânce la foc automat, să înveţe, să îşi facă temele, să alerge spre maşină, să nu mai caşte gura la prostii, să îşi vadă de „lucrurile importante”… Cel care e serios tot timpul, care vrea să fie respectat de orice portar al vreunei instituţii în care intră, care e tot timpul încruntat ca un pilot de formula unu, care se supără dacă cineva îl ia peste picior din glumă sau din neatenţie. Care n-a mai râs cu toată faţa de când n-a mai plâns cu toţi plămânii, adică din adolescenţă când a simţit pentru ultima oară ceva. Cel care amână de azi pe mâine să îşi sune prietenii să iasă la o bere sau un fotbal sau o bârfă şi care crede, înşelându-se pe sine, că această perioadă va trece şi va ajunge într-un final la liman, la un loc liniştit în care va face toate astea, adică tot ce contează cu adevărat. El cică trage acum din greu pentru „atunci”, pentru acele momente. El chiar crede că „atunci” va mai avea chef sau minte să simtă ceea ce şi-a propus să simtă…

Cine uită să se joace nu e un adult în adevăratul sens al cuvântului, ci un fraier, pentru că fără joc viaţa nu are nici un sens, nimic. Iar alcoolul şi alte surogate nu pot înlocui asta.

E adevărat că în adâncul sufletului fiecare dintre aceşti „fraieri” ştie că îi lipseşte ceva şi chiar şi-a propus în organizarea lui totală să mai prindă un dram din seva vieţii până dă ortul popii, până măcar la 60 de ani când încă se mai poate ridica singur din pat fără să icnească. El habar nu are, fraierul, că bătrâneţea nu e un deziderat, nu e un stadiu la care te lupţi să ajungi şi de unde să priveşti totul cu superioritate, ci e unul de decădere, când nu-ţi mai poţi controla jumate din corp şi din minte, când dai pârţuri în public fără să realizezi, când uiţi de la mână până la gură, când, eventual mai poţi oferi câte un sfat cuiva, dar numai datorită faptului că ştii prea bine din experienţă că e aşa cum zici tu, nu pentru ca eşti mai înţelept, mai deştept, mai puternic. Respectul pe care îl primeşti în calitate de om vârstnic nu e unul meritat, ci unul izvorât dintr-un soi de înţelegere miloasă, compasiune.

Ei bine, tu, ambiţiosule, află că se poate întâmpla ca într-o seară, când eşti la o întrunire de team building cu nimeni alţii decât colegii de birou, să te prindă un foc şi să mori, prostule. Adică înainte de momentul planificării tale, înainte de 90 şi ceva de ani, de o carieră impresionantă, de copii cu nepoţi realizaţi, case, maşini, acareturi ş.a.m.d. la dispoziţie. Ei, n-ar fi naşpa?

Vorbesc cu preoţii care au uitat de har în folosul propriilor idealuri materiale, vorbesc cu artiştii care au uitat de talent, de plăcerea de a crea pentru sine de dragul faimei şi criticilor, cu cei care nu mai ştiu decât de succes şi feluritele căi de a ajunge la el, cu politicienii care au uitat că sunt sclavii poporului. Vorbesc şi cu mine aici.

Cine a uitat de joacă e un naiv care crede că o poate amâna până ce „va avea timp”, până ce apele se vor mai linişti, până ce, altfel spus, va fi mort sau prea bătrân pentru a mai simţi ceva. Înfrigurarea cu care se avântă în cariere, dorinţa nebună de a ajunge cât mai repede într-un loc sigur, toate te subjugă. Cât îţi trebuie, crezi, ca să fii satisfăcut?

În copilărie am avut toţi cele mai puternice sentimente. Atunci puteam spune că eram cu adevărat fericiţi sau nenorociţi, şi culmea e că tocmai atunci nu eram luaţi în serios. Mai târziu abia, când suntem mai mari la statură şi în importanţă, ne sunt respectate sentimentele, dar atunci nu mai suntem noi în stare să mai simţim ceva pentru că suntem tăbăciţi de sentimente, aproape inerţi.

Deci, ce zici, te-am jignit destul? Te crezi încă bun, pe poziţie? Hai să ne batem ca în Fight Club, să dăm unul în altul cu toată setea să vedem ce se întâmplă, dacă sare din noi indiferenţa… Dacă nu, atunci, joacă-te, omule, joacă-te cât poţi, gândeşte-te doar la tine şi la ce îţi doreşti în acest moment, nu încerca să mai controlezi viitorul, să mai înţelegi trecutul. Nu e totul pe bani, nu totul se decontează, viaţa chiar nu e veşnică. Nu mă interesează că toate astea au mai fost spuse de un milion de ori…

Briscan Zara este scriitor şi publicist