Caută 
1 MIN
E deja aproape întuneric, când ajung la a treia adresă: la T., undeva sub deal, după biserică. E o casă nouă, cu etaj, în cea mai mare parte „la roşu”. În curte e forfotă mare sub lumina unor becuri puternice.
– Domnul Costică Amoaşei?
– Intraţi-intraţi, îmi răspunde o voce din întuneric. Vine acuşi.
Mă pomenesc la o masă, unde nişte femei fac sarmale. Mai încolo, pe nişte pirostrii, fierbe un ceaun mare cu borş. O liotă de copii se fugăreşte cu ţipete şi râsete prin ungherele întunecoase ale curţii. Nişte bărbaţi taie lemne, iar dinspre cuptorul de lut din curte se simte miros de cozonac. Mirosurile de mâncăruri se diluează în aroma de căpşunică şi pelin, care vine din spatele casei. Dinăuntru, ca din fundul pământului, duduie o sârbă de-a Laurei Lavric. Afară, lângă fereastră câteva perechi dansează îndrăcit. Printre tinerii veseli şi plini de viaţă ţopăie şi două babe smochinite, gheboşele, parcă uitate de Dumnezeu. Serioase, cu feţe rigide, fără să ţină seama de zbenguiala celor din jur, se-nvârt ca nişte păpuşi pe aţă. Zici că acuşi se vor prăbuşi în grămăjoare de oase, dacă nu le-ar ţine în viaţă suflarea băuturii.
– Da’ ce-i aicea, oameni buni? Nuntă? întreb.
– Numai olecuţică, îmi răspunde o femeie cu o mutră încruntată. Nunta o facem la restaurant, da’ bărbatu-meu zice să facem şi o leacă cum era înainte.
– Ehei, frumos mai era înainte vreme la făcut sarmale, spune o babă ştirbă, cu batic brotăciu. Vai, câte sarmale n-am făcut la viaţa mea!
– Uite-l şi pe omul meu! zice femeia încruntată şi mi-l arată cu privirea.
Nea Costică Amoaşei se vede că vine din beci: are ochii rotunjiţi şi în mână o oală mare cu vin. Se ciocneşte de baba ştirbă, care se ridicase de la masă.
– Stăi, mătuşă Dochiţă, să-ţi torn un pahar, că tare ni-eşti dragă.
– Vin acuşi, râde baba cu gura până la urechi. Mă duc şi eu ca omu’.
– Bre, ce se mai cobâlţăie vinu’ în oală! Ia să-l dau eu pe gât. Mai bine să-ni cobâlţăie în stomah.
– Ia desfaceţi sarmalele Dochiţei cât îi plecată, zice un bărbat cu nasul roşu. Că face baba nişte ghilimoaţe de mai mare ruşinea.
– Măi, se bagă în vorbă şi nea Costică. Ilie, să le faceţi cât cartuşul, auziţi! Cât cartuşul. Să le arătăm noi la cei de la Caransebeş, cum se fac sarmalele la Moldova.
– Dom’ Costică, întreb şi eu, urmându-mi interesul. Da’ unde aveţi maşina, dom’le?
– Acu’ trebuie să vie. Am trimis nişte băieţi după pâine. Am hârbuit maşina cât am purtat-o săptămâna asta.
„Taci că am nimerit bine. Trebuie să aflu la cine a dat maşina săptămâna asta”, îmi zic.
Mătuşa Dochiţa se întoarce de la umblătoare cu aceeaşi gură într-un singur dinte întinsă până la urechi şi cu un colţ al fustei prins din greşeală în chiloţi, nişte „gogoşari” sinilii, dar mai mult căcănii. Se aşează şi întinde mâna numai monturi reumatice, ca să ia un boţ de umplutură:
– Ehei, câte sarmale am făcut eu la viaţa mea! zice.
– Ehei, da’ eu câte am desfăcut! zice Ilie cel cu nasul roşu şi face cu ochiul. Ceilalţi râd pe înfundate.
– Soacră mare, aminteşte-ţi de tinereţe, strigă o femeie, clătinându-se cu paharul în mână şi împiedicându-se de-un purcel rahitic şi ghebos, care umblă şi el vesel printre oameni.
– Ţine-te de pahar, Aurico, să nu cazi! îi zice cineva.
– Aurico, da’ de ce strigi aşa tare, bre?
– Că-i toamnă, dom’ Costică…
– Aha! Am înţeles.
– Că ştii vorba, continuă Aurica: Aşa zice soacra mé/ să iubesc pe cine-oi vré/ Că şi e-o făcut ca mine, /O iubit, n-o ştiut nime.
– Dom’ Costică, mneata n-ai auzit, nu?
– Dacă nu mă vede ea, n-o văd nici eu.
Nu se termină bine râsetele, că Aurica se desfrânează de tot la gură şi o compătimeşte pe soacră:
– Soacră mare, soacră mare! Lasă, nu mai fi supărată, că mneata plângi şi te oftici, că rămâi fără băiet, da’ lor puţin le pasă: se f… de le sar capacele.
– Taci, fa, nebuno, că te-aude lumea, guiţă de râs o femeie.
– Da‘ ce-am zis, fa, ce-am zis? face pe neştiutoarea Aurica.
– Doamne fereşte! zice soacra cea cătrănită şi dă să-şi facă cruce, dar, văzând paharul plin cu „sculău”, întinde mâna după el.
– Vine maşina cu pâine, ţipă cineva.
Copiii şi purcelul cu vitalitate gheboasă o iau la fugă spre poartă. Toată curtea are un aer breughelian. Merg şi eu la poartă. Maşina e o Dacia Logan, aşa că mă dezumflu ca o franzelă făcută cu drojdie acrită. Mă întorc la dom’ Costică:
– Asta-i maşina matale?
– Măi, cât cartuşul, cât cartuşul, aţi înţeles? continuă dom’ Costică să dea indicaţii la făcătorii de sarmale. Apoi spre mine: Asta.
– Da’ Chevrolet-ul?
– Chevrolet are fiu-meu. Şi pe el îl cheamă tot Costică Amoaşei. Am fost într-o pană de nume când l-am botezat.
– Şi unde-i ?
– E la Caransebeş de vreo săptămână. Poimâne vine cu mireasa şi cu nuntaşii.
– Atuncea înseamnă că n-am făcut nimic.
– Veniţi atunci, dacă aveţi treabă cu el. Da’ mai serviţi un păhărel. E de căpşunică. (fragment)
Radu Părpăuţă este traducător, scriitor şi publicist
