La început de an şcolar

Ieri, fiul meu cel mare, Ştefan, a început şcoala. Clasa pregătitoare, cum încearcă el să amelioreze situaţia. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă las năpădit de melancolie; înclin, pasiv, spre a doua variantă. Mai întâi, pentru că am senzaţia că au trecut doar trei săptămâni, nu trei ani de când l-am dus pentru prima oară, cu emoţii, la gradiniţă. Deşi răsuflă uşurat, nici un părinte normal nu se bucură că îi cresc copiii. În al doilea rând, pentru că îmi amintesc perfect aceeaşi zi din copilăria mea; a început atunci o poveste care, culmea, nu s-a încheiat nici până azi.

Nu am fost chiar ceea ce se numeşte de obicei un elev conştiincios. Dimpotrivă, aş spune. Dar şcoala mi-a plăcut întotdeauna. Atât de mult, încât am ales să o frecventez în continuare, chiar dacă în calitate de profesor. Când m-am hotărât că asta e ceea ce vreau să fac toată viaţa, ştiam că nu e o meserie uşoară. Şi nici una cu o miză oarecare. Asta pentru că, la fel ca fiecare dintre noi, am dat şi eu peste tot soiul de profesori: mai buni sau mai răi, mai simpatici sau insuportabili, mai isteţi sau de-a dreptul imbecili. Se întâmplă, din păcate, să existe şi oameni cu alte chemări în această breaslă. Cred că aceştia sunt toxici, pentru că lezează entuziasmul şi chiar mintea unui tânăr dispus să se formeze.

Am avut norocul să dau, cât am fost elev sau student, peste câţiva, puţini, dascăli de excepţie. Aceste întâlniri pot fi decisive, dacă se petrec la momentul oportun. Cine crede că rolul celui de la catedră este banala transmitere a unor informaţii se înşală amarnic. Asta o poate face oricine; de informat, se poate informa elevul foarte bine de unul singur, că doar trăim în epoca transparenţei. Un bun profesor modelează însă mintea alumnilor. Îi formează, le plămădeşte gândirea.

A sta la catedră nu este un privilegiu, cum cred destui, ci o mare responsabilitate. Tinerii sunt foarte mofturoşi, sunt exigenţi, neiertători şi mereu dispuşi să caute hibele celor din faţa lor. Aşa le dictează vârsta, temperamentul. În adolescenţă, cu toţii am crezut că ştim totul, că avem certitudini de neclintit despre orice. Când ne maturizăm, ajungem să înţelegem că nu avem decât dubii. De aceea, rolul unui profesor este să-l scoată pe adolescent din categorica-i autosuficienţă şi să-l facă să gândească. Adică să se deprindă să se îndoiască, să-şi pună întrebări. Să descopere pe cont propriu răspunsurile, fie ele şi provizorii. Să se implice în tot ceea ce face. Să-l îndrepte discret către modelele profitabile. E foarte dificil, mai ales că de cele mai multe ori elevul crede că profesorul este duşmanul său. Unul care abia aşteaptă să-l prindă pe picior greşit pentru a-l sancţiona. Or, asta îl îndreptăţeşte pe el, cel pururi neînţeles, rebel, dator să-şi trăiască din plin chemările vârstei, să-l privească pe cel de la catedră cu suspiciune. Că doar nu are cum să accepte natural încercarea acestuia de a-l ordona. Adolescenţii nu se lasă puşi la punct, nu acceptă să li se impună restricţii. Ori, dacă dau impresia că o fac, se răzbună ei cumva. Şi, din păcate, când la catedră se află o persoană rigidă, care se impune prin duritate şi nu comunică, elevii se răzbună pe obiectul predat. Sunt mii de astfel de adolescenţi care ratează întâlnirile cu marii scriitori, de pildă, din cauza lipsei de tact a profesorului de română. Sunt mii de astfel de elevi care au impresia că istoria este o înşiruire de date, că matematicile sunt tot ce poate fi mai obositor pentru mintea lor necoaptă. Eu îmi îndemn mereu studenţii: dacă daţi de un profesor pe care nu-l înghiţiţi, care nu ştie să comunice ca de la om la om cu voi, nu-l lăsaţi să vă îndepărteze de literatura către care ar trebui să vă îndrepte.

Cum s-a întâmplat de am devenit eu însumi dascăl? Am avut un profesor foarte bun în clasele VI-VIII. El mi-a deschis mintea către unele texte care i-au vorbit puberului de atunci pe înţelesul lui. Am mai întâlnit, în liceu, un profesor universitar care mi-a deschis uşa bibliotecii lui. Mă uitam la el ca la un om din altă lume: avea pereţii casei acoperiţi cu rafturi burduşite de cărţi. Mă pierdeam în biblioteca lui şi visam să am şi eu una la fel. Acum poate o am, dar, dacă nu mi l-ar fi scos soarta în cale, poate mă decideam să mă fac fotbalist. Sau inginer sau avocat sau cine mai ştie ce. Nu cred că astfel de întâlniri sunt întâmplătoare. Nu cred în hazard. Esenţial este să dai peste omul care să te ia de mână şi să te îndrepte răbdător către propria vocaţie. Iar acesta este, de cele mai multe ori, profesorul.

Acum, experienţa mea mă ajută să discut doar despre ceea ce înseamnă să predai literatura. Doar că literatura nu se poate preda. Nu există profesor de literatură, aşa cum există profesor de matematică. Cum să fixezi în concepte inefabilul? Îl poţi, cel mult, aproxima, fără pretenţia că transmiţi adevăruri pietrificate. Cel de la catedră poate cel mult ghida lectura, asta e cu totul altceva. Dar mai ales poate prilejui nişte întâlniri miraculoase, între un cititor şi nişte cărţi. Sunt întâlniri care pot schimba viaţa celui din bancă. Sunt întâlniri care îi pot deschide mintea, care îi pot ridica, vorba cuiva, solzii de pe ochi. De aceea, profesorul de literatură trebuie, în primul rând, să reuşească să-şi facă elevii să înţeleagă (să simtă) că între literatură şi viaţă nu există nici un divorţ. Dimpotrivă! Un mare coseur, Al. Paleologu, afirma un lucru doar aparent paradoxal: „Câtă literatură, atâta viaţă, nu invers!” şi avea dreptate. Tocmai de aceea, un bun dascăl te pregăteşte pentru viaţă, nu te face specialist într-un domeniu oricum deschis.

Din fericire, mereu avem de învăţat câte ceva. Şi noi, profesorii; sau mai alesnoi, profesorii. De cele mai multe ori, se repetă doar din inerţie un mare adevăr: nu doar ucenicii au de învăţat de la maeştrii lor, ci şi invers. La modul ideal, profesorul ar trebui să fie un maestru, iar elevul un ucenic. Care, ca orice tânăr valoros, îşi părăseşte maestrul atunci când îşi descoperă propriul drum. Puţini îl găsesc, e drept. Dar maestrul a fost cel care a aprins scânteia.

Nu cred că există fericire mai mare pentru un profesor pur sânge decât aceea de a suporta cât mai multe astfel de despărţiri.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”