La mila istoriei

Mică-mare teorie despre statul eşuat şi bovarismele noastre cele de toate zilele. Frumoasă pentru felul alambicat prin care le explică pe astea din urmă. Rezum cât pot de limpede. Este vorba, în linii mari, de gâlceava formelor cu fondul: există, spune Adrian Ciubotaru, „state care au ratat modernitatea” („Jurnal de Chişinău”, 22 mai 2015). De ce? Fiindcă modelul occidental a fost preluat şi fără discerntământ, dar şi fără o câtuşi de clar exprimată dorinţă de a-l implementa. De pregătire nu mai vorbim, că se subînţelege. Ce n-a prea făcut obiectul preocupărilor nici la început, nici mai încoace, când modelul – se vede bine – dă chix, a fost ceea ce s-ar putea numi drept rezistenţa fondului: o sumă de inerţii, deloc „educabile”, unele, şi care în cele din urmă şi-au spus cuvântul, şi-au impus forţa. Cam aşa s-ar explica mai plauzibil coada de peşte în care au ajuns modernizările prin Rusia ori – la alt pol – Siria: „… şi Siria, pe teritoriul căreia a apărut monstruosul Stat Islamic, şi Rusia, al cărei teritoriu se erodează acasă, dar se depune, în aluviuni, prin Crimeea şi Donbas, au ceva în comun: în ambele ţări, «statul modern» a fost gândit ca o modalitate de a învinge «formele» prin «fond». «Formele» fiind, după caz, strai, tatuaj, sau bijuterie pe trupul «sănătos» şi sufletul «intact» al naţiunii. Tocmai din acest motiv «formele» au fost concepute mereu ca «ambalaje», adică ceva de care te poţi dispensa şi nu ca ceva ce trebuie asimilat cu orice preţ (cum s-a întâmplat, pe vremuri, în Japonia sau cum se întâmplă acum în ţări ca România sau Bulgaria)”. Mă gândesc că dacă aş fi sacul cu bani cutare, din Occident ori America, mi-aş smulge, probabil, iţele de necaz. De un necaz crunt, greu cât istoria: să investeşti cu nemiluita în guri care doar declamau, fără a-şi fi apropriat măcar o iotă din precepte! O escrocherie căreia nu ştiu dacă îi poţi găsi un termen de comparaţie. Oricum, modelul – irigat generos (granturi, împrumuturi, donaţii etc. – o lungă şi deja penibilă listă de asiduităţi aruncat pe gura lupului) – nu doar că n-a prins (id est nu şi-a creat fondul), dar a început să joace un rol din ce în ce mai pernicios. Conceptele, altminteri bune, luminoase, garantând parcă funcţiunea, dau, din ce în ce mai vădit, un efect diametral celui scontat, Occidentul vădindu-se – ce bizar! – un agent al revolutului sau, mai rău, al unui soi de bovarism ce ne-ar putea măcina şi ultimul strat de identitate: „… ţările musulmane şi cele postsovietice nu au izbutit să construiască state moderne, dar nici nu şi-au păstrat statele tradiţionale. De unde şi tendinţa lor de a reveni la nişte modele de stat ideale, pe care şi homo islamicus, şi homo sovieticus le caută în trecutul îndepărtat, în spiritualitatea unei Epoci de Aur care nu a existat, de fapt, niciodată”.

Adică modelul occidental, acolo unde dă chix, se lasă drept corolar şi cu o buimăceală din care o să ieşim în turme, placizi ca toate bovinele şi numai buni de manevrat. Nu e o concluzie ce se impune, dar e una dintre multele plauzibile. E curios ce aplicabilitate are acest eşafodaj la condiţia noastră, deja bine debusolaţi, şi identitar, şi economic, şi cum vreţi. De România îşi mai leagă mântuirea poate liberalii lui Ghimpu, dar nici ei pe-un capăt, ca să bifăm măcar integritatea fenomenului, coerenţa lui, că tot ar fi ceva în ordine sociologică. Şi cred că nici de Rusia – la cotele de vehemenţă anterioare. Am vrea ceva, cum spune Adrian, rai colhoznic, dar până şi garda flatulentă a lui Voronin înţelege că epoca s-a călătorit fără de întoarcere. Altfel spus, nici să visăm prospectiv nu mai putem, istoria ne ţine în intervalul acesta aporetic ca într-o menghină: „… e tot mai greu să găseşti moldoveni încrezători în capacitatea lor de a construi, cu forţele proprii, un stat modern şi deci european. Şi asta în condiţiile în care se pare că nu vom avea niciodată consensul sau măcar majoritatea necesară pentru a face pasul decisiv spre Rusia sau spre România”. Cine ştie, totuşi, mă întreb în surdină, dacă asta nu e cumva marea noastră şansă: imobilitatea, înţepenirea într-o expectativă decerebrată, până istoria, te pomeneşti, se mai milostiveşte o dată…

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova