Lecţia de istorie de la Arlington

Pe lângă funcţia politico-administrativă de capitală federală, Washington DC este un loc privilegiat al memorialelor. Splendida metropolă de pe Potomac te îmbie să iei act de felul în care o naţiune mare îşi celebrează istoria şi îşi cultivă memoria. Cultul eroilor, teoretizat cândva de Thomas Carlyle vertebrează istoria şi memoria, deopotrivă. Am avut senzaţia că el s-a născut aici, nu pentru că Washingtonul l-ar fi inventat – doar ştim că el începe cu elogiul săpat în piatra de la Marathon – ci pentru că apelul de nu lăsa amintirea faptelor măreţe să se şteargă de pe răbojul timpului este mai viu şi mai natural în America decât oriunde. Pantheon are Roma ori Parisul, cimitire naţionale se află pretutindeni unde naţiunile adaugă “pietre” templui lor, din Normandia şi până la Kiev ori Sankt Petersburg. Avem şi noi un splendid Memorial al eroilor din Războiul Reîntregirii, la Mărăşeşti, dar şi cimitire în locurile prin care au trecut războaiele.

Am văzut multe dintre aceste monumente în Europa ori aiurea, dar nimic nu este comparabil cu experienţa americană. Măreţia istoriei nu este “pusă în scenă” ori regizată demonstrativ, ca în alte părţi. Se vede limpede că înainte de a înălţa monumente şi a organiza ceremonii, americanii au fundamentat conceptul memoriei vii. El trimite la forţa şi inventivitatea unei naţiuni tinere, care a înţeles înaintea altora că libertatea are un preţ, că nu e dobândită odată pentru totdeauna, că e mereu pândită de pericole. Măreţia unei naţiuni nu se regăseşte în grandilocvenţa monumentelor, ci în credinţa vie în valorile ei constitutive, dintre care libertatea este esenţială. Dar libertatea fără îndrumare, în sensul etimologic al conceptului pedagogic, nu sporeşte şi nu încheagă o naţiune. În lipsa comuniunii cu valorile ei sacre, o naţiune este doar o sumă aritmetică. Valoarea pragmatică a memoriei libertăţii, coerenţa conceptului pedagogic al culturii memoriei este mai limpede ca oriunde în mentalul colectiv american. La Arlington ori în sutele de cimitire naţionale de pe întreg teritoriul Statelor Unite oamenii simpli vin să se reculeagă la mormintele celor ştiuţi ori neştiuţi, care au lăsat moştenire naţiunii sacrificiul lor. Americanii nu vin doar la zile mari, atunci când se desfăşoară ceremonii pioase, ci în orice zi a anului. Am intrat şi eu în logica simplă a acestui ritual, iar atunci când am fost întrebat ce aş dori să văd mai întâi la Washington, am indicat fără ezitare Cimitirul Naţional Arlington. Citisem despre acest loc privilegiat al aducerii aminte, dar voiam să mă pierd, insignifiant, pe neşfârşitele lui alei, printre modestele cruci albe, inscripţionate ori nu, să încerc să înţeleg măreţia simplă, nesofisticată şi neregizată a ofrandei pe care americanii înţeleg să o aducă înaintaşilor care le-au lăsat moştenire nu numai o ţară, dar şi o viziune a ei, precum şi un înţeles adânc al libertăţii creatoare de istorie. Sunt mai mult de 400 de cimitire naţionale în SUA, dar Arlingtonul, cu cele peste 400.000 de morminte ale veteranilor şi familiilor lor ori ale celor care s-au aflat în serviciul naţiunii, este cel mai important. “În serviciul ţării” – acesta este numitorul comun al celor care au onorat-o şi se odihnesc aici. Prima ceremonie militară a avut loc aici la 13 mai 1864. Cimitirul a fost conceput ca memorial pentru toţi cei care au servit cu onoare naţiunea în timp de pace şi de război. Peste 3.000 de ceremonii şi servicii memoriale au loc în fiecare an, printre cele mai importante desfăşurându-se cu ocazia Memorial Day şi Veterans Day, în impresionantul amfiteatru al Memorialului, aflat în vecinătatea Monumentului Soldatului Necunoscut şi al Muzeului Memorialului. Între exponatele muzeului am avut plăcuta surpriză să găsesc şi Crucea de Fier a României, ordinul militar suprem instituit de Regele Carol I. Faptul merită consemnat cu atât mai mult cu cât puţine ţări străine sunt reprezentate prin mărturii în muzeu.

Inima Arlington-ului şi cel mai cunoscut monument al său este, desigur, Mormântul Eroului Necunoscut, care include rămăşiţe pământeşti ale unor necunoscuţi ce au căzut la datorie în Primul şi al Doilea Război Mondial precum şi în Războiul din Coreea. Soldaţi din cel de al Treilea Regiment de Infanterie, numit şi Vechea Gardă, echipaţi în ţinute de mare gală, fac gardă 365 de zile pe an. La fiecare oră, din octombrie până în martie, ori la o jumătate de oră, din primăvară până în toamnă, are loc ritualul solemn şi elaborat al schimbării garzii. Desigur, al doilea loc de reculegere, în ordinea importanţei, îl reprezintă monumentele fostului preşedinte John F. Kennedy şi al soţiei sale, Jaqueline. În centrului unui hemiciclu pe pereţii căruia sunt săpate în marmură fragmente din cuvântările istorice ale preşedintelui, încadrate de piatră simplă, nefasonată, sunt monumentele celor doi. O stare de linişte şi de pietate serenă învăluie misterios locul. Oamenii se reculeg într-o linişte încărcată de emoţie sinceră. Nimeni nu îndrăzneşte să rostească un cuvânt ori să gesticuleze. Nu există gardă şi nici indicatoare, dar oamenii înţeleg că în acel loc trebuie doar să te reculegi şi să meditezi.

Crucile albe ale Arlingtonului: modeste, egale ca înălţime, sugerând discret şi în conformitate cu valorile neoprotestantismului american, că în faţa lui Dumnezeu suntem egali, că monumentalitatea trufaşă nu ne însoţeşte la Judecată de Apoi, că din ţărână venim şi în ţărână ne întoarcem. Şiruri nesfârşite de cruci albe acoperă ca o nea colinele molcome ale Arlingtonului. Măreţia nu are nevoie de monumentalitate, ci de solidaritate, pietate şi neuitare. Aceasta este lecţia de istorie pe care am învăţat-o la Cimitirul Naţional Arlington.

Mihai Dorin este istoric şi publicist