Caută 
1 MIN
Spectacolul urmează cele 14 lecţii, de la inocenţa, uneori crudă, a copiilor, la modalităţile găsite de fiecare, odată adult, pentru a face faţă atrocităţilor istoriei. Coleg (de clasă) devine, contextual, o sinonimie ironică pentru semen (aproape).
În loc de scene, lecţii, teatralitate şi dramatism actoricesc, storytelling îmbogăţit prin mijloace aparţinând teatrului documentar (consultarea surselor ce au stat la baza textului, interviul şi declaraţia publică, în lumina reflectoarelor), decor minimalist (10 scaune, 10 microfoane), costume neutre, totuşi inedite (din impermeabil transparent), atmosferă nefirească (fundal voluminos verzui, străbătut de unde proiectate video, sugerând interferenţele lumii de dincolo în cea de aici) – cam acestea ar fi datele spectacolului Clasa noastră, primind, în cadrul Galei Premiilor Uniter 2016, premiul pentru ”Cel mai bun spectacol” al anului 2015.
Cele 14 lecţii corespund, simbolic, celor 14 staţionări de-a lungul Căii Crucii. Iniţial copii de şcoală, apoi oameni în toată firea, protagoniştii sunt polonezi catolici şi evrei polonezi. Traumele avute în vedere de piesa lui Słobodzianek sunt: războiul (invazia rusească, invazia nazistă) şi masacrul evreilor din Polonia (pogromul din 1941). Clasa noastră e prima piesă care face referire la pogromul de la Jedwabne. Indiferent de religie sau naţionalitate, reacţiile umane, ţinând de lupta pentru supravieţuire şi de instinctul de autoconservare, dar şi de simţul dreptăţii au, inevitabil, atât o latură pozitivă (mişcare de rezistenţă), cât şi una negativă (colaboraţionism). Condiţia umană se dezvăluie prin ororile istoriei (trădări, crime, violuri, tortură). Acţiunea piesei ne confruntă cu evrei care sunt agenţi ai poliţiei secrete, dar şi cu polonezi antisemiţi. Aparenta mixtură de reacţii şi atitudini ale unor oameni confruntaţi cu situaţii-limită, fie evrei, fie polonezi, dar mai ales mixtura de trimiteri religioase, nu fac decât să condamne fanatismul religios, acţiunea fără judecată ori din raţiuni pur egoiste. Piesa vorbeşte despre tragedia destrămării unei comunităţi, care, de la mici tachinării inocente între colegii de şcoală, ajunge la faptele cumplite de mai târziu, săvârşite de elevii deveniţi adulţi.
Lista personajelor ce precedă piesa au data naşterii şi data morţii înscrise între paranteze, ceea ce ne trimite, prin analogie cu Clasa moartă a lui Tadeusz Kantor, la un ”teatru al morţii”, în care caracterele sunt moarte, iar actorii dau curs, într-un tur de forţă, poveştii fiecăruia dintre cei amintiţi. Costumaţia şi machiajul susţin conceptul regizoral de a folosi actorii pentru a spune poveştile spiritelor celor ce au fost cândva ”Dora (1920-1941), Zocha (1919-1985)… Menachem (1919-1975)…” etc. Odată astfel realizându-se introducerea celor 10 dramatis personae, actorii vor reda dramatic viaţa eroilor respectivi, din copilărie şi până la moarte. În mod paradoxal, spectacolul poate fi considerat un performance, însă actorii nu devin performeri. De altfel, identific o trăsătură a teatrului clujean: dincolo de modernitatea tehnicilor folosite într-un spectacol, actorii joacă foarte teatral. De asemenea, ideea întrepătrunderii dintre lumea celor vii şi lumea spiritelor celor morţi, poate fi regăsită în mai multe producţii de la Teatrul Naţional Cluj-Napoca.
Structura dialogată a textului este redusă la scurte monologuri şi storytelling, plecând de la impactul deosebit pe care acestea din urmă le au asupra cititorului, descriind cu acurateţe crimele. Adresarea din spectacol nu e atât una între protagonişti, cât un têtê-à- têtê tulburător cu spectatorul. Legătura dintre scene e realizată prin momentele corale (vesurile: Marcin Wicha). În spectacol, actorii îşi joacă personajelor ca şi cum acestea ar avea o unică şansă de a-şi spune povestea vieţii, fiind scoase, pe rând, şi în ordinea stabilită de autor, din joc – regizoral, s-a stabilit ca fiecare să îşi marcheze fruntea cu un cerc negru, desenat cu cretă, şi să se aşeze în spate, pe un scaun. Până şi corul iniţial trimite la Clasa moartă, când Kantor însuşi era maestru de ceremonii. Acum, dirijorul lotului fantomatic (actorii au feţele vopsite în alb), apariţie colectivă în spatele spectatorilor, este Boros Csaba, purtând, mefistofelic, ochelari de protecţie împotriva luminii.
Spectacolul urmează cele 14 lecţii, de la inocenţa, uneori crudă, a copiilor, la modalităţile găsite de fiecare, odată adult, pentru a face faţă atrocităţilor istoriei. Coleg (de clasă) devine, contextual, o sinonimie ironică pentru semen (aproape). Semnificaţiile umane, politico-istorice, religioase, psihologice ale piesei se întrepătrund. Zăbovind asupra acestor lecţii ale istoriei, am putea medita asupra următoarelor chestiuni: din prostie, invidie sau alte idiosincrazii, oamenii se unesc, indiferent de religie, naţionalitate ori rasă, în jurul unui divertisment facil, frustrările şi traumele putând ulterior transforma un copil, dintr-o persoană emoţional-naivă, într-un criminal atroce (cazul Rysiek); pe oameni îi uneşte uneori incredibil de mult moartea unui dictator, ceea ce îi face mai uşor de manipulat ca masă (moartea Mareşalului); emigrarea a fost considerată mereu o soluţie pentru a evada din mijlocul unei catastrofe iminente (cazul Abram); cotropirile pot apărea ca forme de salvare până la proba contrară (deportări, pogrom); oamenii sunt capabili de atrocităţi în numele unor cuvinte goale (”patrie”, ”onoare”, ”credinţă”).
Taberele sunt echilibrate, fără părtinire: consecinţele alianţelor evreilor cu ruşii sau catastrofa rezultată din alianţa polonezilor cu naziştii; ipocrizia celor ce trec cu uşurinţă dintr-o tabără în alta, justificându-şi alegerile, faptele reprobabile şi ferocitatea sunt incomensurabile (de exemplu, Zygmunt). În război, nu există eroi şi nu există martiri cu adevărat, iar monumentele reprezintă memoria pietruită a unor iluzii. Tandre şi totodată ironice sunt momentul coexistenţei celor vii şi a celor morţi la nunta lui Władek cu Rachelka, şi cel al schimbului de scrisori dintre Rachelka şi Abram din final.
(Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, traducerea: Cristina Godun, regia: Láslό Bocsárdi, distribuţia: Sânziana Tarţa/ Dora, Irina Wintze/ Zocha, Anca Hanu/ Rachela, mai târziu Marianna, Cristian Rigman/ Jakub Kac, Radu Lărgeanu/ Rysiek, Miron Maxim/ Menachem, Cătălin Herlo/ Zygmunt, Ovidiu Crişan/ Heniek, Matei Rotaru/ Władek, Ionuţ Caras/ Abram, Boros Csaba/ Dirijorul, decor: Bartha Jόzsef, costume: Kiss Zsuzsanna, muzica şi corepetiţia: Boros Csaba, video: Cristian Pascariu, Teatrul Naţional ”Lucian Blaga” Cluj-Napoca, prezentat în FNT 2016, 25 octombrie)
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru AICT)
