Loteria

„Pst! Auzi? N-ai un bon?” Buimăcit de întrebare, mă scutur de gânduri, încercând să identific sursa vorbelor. O dihanie zdrenţuroasă, aducând a om, mă scana, ca pe un cod de bare, cu laserul ochilor de culoarea curcubitaceelor. Cunoaşteţi specimenul, mai ales din poveşti: urechi clăpăuge, buze dăbălăzate, păr vâlvoi, miros puternic, de natură nespălată.

Era într-o sâmbătă, alta decât cea 7 februarie, pe la amiază. Tocmai cumpărasem nişte biscuiţi. Dădusem, parcă, şase lei. Ia-l! Creatura a înhăţat cu aviditate hârtiuţa şi, cu manevre iuţi, a scos la lumină un teanc dolofan de panglici fiscale, a rânduit bonul primit între celelalte, apoi, cu mişcări la fel de iuţi, dus a fost, ca şi cum n-ar fi fost.

Am clipit din ochi şi mi-am văzut de ale mele. Zilnic, vedem şi auzim atât de multe bizarerii mărunte încât un cerşetor colecţionar de bonuri e tot atât de breaking news ca şi un ministru mort după uleiuri pe pânză.

Seara, deschid televizorul, îl dau pe mut şi urmăresc ştirile. Deşi pare ciudat, la fel de ciudat ca un cerşetor colecţionar de bonuri sau ca un ministru mort după uleiuri pe pânză, logica e simplă. Văzul furnizează 90% din informaţiile primite de creier din mediul înconjurător. Nu pierd mare lucru dacă văd ştirile în cea mai reconfortantă tăcere. Elimin, temporar, sursa de manipulare sonoră a creierului şi înţeleg ce se petrece în realitate.

Cum ziceam, urmăream ştirile. Acţiunea se desfăşura într-o sufragerie. Cunoaşteţi decorul: cameră mobilată strămoşeşte, masă cu „mileu” şi flori frumoase, de plastic, pat cu ladă, stivuit cu pernuţe brodate, carpetă în culorii vii, ce mai!, o feerie urbană cu motive tradiţionale.

Personajele erau un „nea Gigi” (sau Gigel?) şi soţia sa, o doamnă vânjoasă, nebărbierită şi cu nădragi, de îţi era cam greu a ghici care-i el şi care-i ea.

Pe masă, prinse cu pricepere într-un prim-plan de musical indian, se odihneau multe, multe bonuri, cu sume mici, între 2 şi 10 lei. Atât se putea vedea, probabil că hârtiuţele cu valori mai mari, de până la 999 lei, erau afundate în „mileul” pufos şi alb ca spuma laptelui. În tot cazul, se vedea că erau aranjate cu metodă, de la mic la mare. Chiar înainte de emisie fuseseră alintate aşa cum îşi dezmierda Gollum inelul: My precious!

Ea (sau el?) mişca din buze. Povestea, probabil, că are, n-are treabă, în fiecare zi cumpără câte ceva, că are mari şanse de câştig (e drept, avea multe bonuri) şi că, de va câştiga, va pleca într-o croazieră în jurul lumii. Sau măcar până la Glodenii Gândului. Cunoaşteţi tipul de declaraţie: „Suntem oameni obijnuiţi, n-am plecat niciodată nicăieri, am fost bolnavi când eram mici, băieţii s-au mobilizat exemplar, dormi liniştit, FNI lucrează pentru tine, să trăiţi bine, România puternică a lucrului bine făcut, sper să câştig.” Andreea, ai legătura!

Am închis aparatul de sucit minţile oamenilor şi mi-am văzut de ale mele. Chiar înainte de a adormi liniştit, creierul, această maşinărie puternică, a lucrului bine făcut, care lucrează pentru mine pentru ca eu să pot trăi bine, mi-a furnizat reţeta înţelegerii lucrurilor bizare de care s-a ciocnit peste zi.

Măăăi, să vezi că oamenii adună bonuri pe zile şi pe valori numerice! Nici nu trebuie enorm de multe. Treizeci de zile, treizeci de rânduri de bonuri, apoi, pentru fiecare zi, bonuri de la 1 la 999, în total vreo 30.000 de bonuri. E greu, dar nu imposibil de adunat o mie de bonuri pe zi, mai ales pentru un cerşetor care vede multe, aude multe şi are ca loc de muncă ieşirea din supermarket. Costuri, zero lei, şanse de câştig, 100%. În plus, nici măcar nu trebuie să adune 1000 de bonuri pe zi. La loterie, distribuţia valorilor numerice de pe bonuri e zipfiană. Cu alte cuvinte, e mult mai probabil ca cineva să câştige cu un bon de 3 lei decât cu un bon de 999 lei. Ţinta colectării ar fi, deci, de cam o sută, două sute de bonuri pe zi. Un fleac!

Luminat interior şi mut de admiraţie pentru instinctele loteriste ale vânătorilor de bonuri, m-am lăsat prins într-un somn adânc. Şi am visat că până şi eu, dacă îmi voi lăsa mintea să construiască cu abilitate un algoritm de rafinare a bonurilor cu potenţial de câştig, aş putea fi fericitul posesor al unei croaziere imaginare în jurul lumii.

Vanuatu, Seişele, Tonga! Sau, mai bine, „în insulele Caroline/ Britanice e-atât de bine./ Acolo pe un yacht uşor/ Trăia piratul Ciung-şchiop-Chior,/ C-o cicatrice pe obraz,/ Ce bea din sticlele cu lampă/ Fitilele cu tot cu gaz/ şi o iubea pe Marea Vampă/ Care şi dânsa era clampă/ Căci altfel viaţa n-are haz! (Emil Brumaru).

Cel mai mare succes al Guvernului României este că, prin loteria bonurilor, le-a redat celor mulţi şi obidiţi speranţa într-o viaţă mai veselă, mai incitantă, iar speranţa, dragi cititori, este cel mai bun agent electoral. Acum speranţe avem, nu ne rămâne decât să muncim pentru a câştiga la loterie. Nu aşa a declarat Premierul pă Facebook? „Cereţi bonurile fiscale! Cu cât aveţi mai multe, cu atât aveţi mai multe şanse la loterie!”.

Sunt total de acord cu premierul în privinţa şanselor solide de câştig, deşi, de acum încolo, îmi va fi mai greu să le explic amicilor din străinătate cum de se face că ditai guvernul începe să facă ordine şi disciplină fiscală printr-un joc de noroc. Aşa-s românii, le-oi zice. Ei au doar stele cu noroc şi prigoniri de soarte.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi

Publicitate și alte recomandări video