Caută 
1 MIN
Cronicarul (id est comentatorul) e un punct vital de referinţă. Cu alte cuvinte, oameni care să dea seamă, să facă vorbire, să-şi dea cu părerea, să bârfească (de ce nu?), cu binecunoscutul aer aferat, ori să insinueze sub aparenţe neutre (cum se întâmplă într-o bună parte din cazuri) vor exista întotdeauna: sunt contraponderea inalienabilă a evenimentului sau faptului.
O mică, dar foarte bine potrivită (în filigran, s-ar zice, având în vedere precizia ideilor) eboşă de Mircea V. Ciobanu despre (cum am formula mai dulce, mai prevenitor cu susceptibilităţile?) riscurile servituţii la cronicari. E în numărul din 15 martie al Jurnal-ului de Chişinău, sub o rubrică demnă de iconoclastia unui postmodern (deşi se citeşte evident şi ca un apel la ieşirea din gaşcă, din gregaritatea estetică, dacă vreţi – un semn prim, dar de incontestabilă autoritate morală – Mircea e criticul în sensul pur, adică inexorabil al cuvântului – că maturitatea dă, în fine, şi peste noi): Ruperea rândurilor.
Întâi, tangenţele dintre comentatorii literari, sportivi şi politici. O idee pe care Mircea n-o dezvoltă, dar care vine, pariez, din principiul comun germinativ, dacă pot spune aşa: tustrei au atitudinea judelui, edictează, cronica fiind, se ştie, un gen categoric, care nu negociază, nu ezită. Tranşanţa demersului, aşadar, îi aseamănă pe cei trei: tonul (care face, cum spune Nicolae Manolescu, critica) le e comun.
Se poate vorbi însă, cu acelaşi succes speculativ, şi despre „inutilitatea tuturor celor trei” (chit că aici îl bănuiesc pe autor de ceva ambuscadă peiorativă): „Poţi citi o carte fără intermedierea unui critic, poţi privi fotbalul fără a asculta comentariul…”. Ne uităm, totuşi, nu numai pe scorul luat de cutare politician în capătul scrutinului (ce-i în urnă nu-i minciună – ce bine am învăţat asta în ultimii douăzeci de ani!), dar şi pe comentariu. S-ar zice chiar că mai ales pe acesta îl căutăm şi întrebarea este „când şi de ce are nevoie consumatorul (…) de un «intermediar»”? Neîndoios pentru că vede în acesta un expert, o instanţă omologatoare sau, la urma urmei, un garant, cum se spune în limbajul tranzacţional: „Atunci când el simte că procură o marfă şi are temeri că poate fi contrafăcută”. Just, deşi cam prea simplist şi, în orice caz, insuficient: mai e un mobil, de căutat (hai, să fiu un pic emfatic) în zona subliminală a opţiunilor. Nu suntem niciodată suficienţi nouă înşine (afară de cazurile clinice, of course!) şi demonii îndoielii – ca să fiu şi mai departe bombastic – rod şi în betonul certitudinilor. Cronicarul (id est comentatorul) e un punct vital de referinţă. Cu alte cuvinte, oameni care să dea seamă, să facă vorbire, să-şi dea cu părerea, să bârfească (de ce nu?), cu binecunoscutul aer aferat, ori să insinueze sub aparenţe neutre (cum se întâmplă într-o bună parte din cazuri) vor exista întotdeauna: sunt contraponderea inalienabilă a evenimentului sau faptului. Aş ricana acum la gândul că viaţa criticului este legată ombilical de existenţa fizică a cărţii: arzând bibliotecile (într-o nefastă zi de exorcizat!), în nişte statui de cenuşă repede pulverizabile s-ar preface şi cronicarii…
Marea problemă e însă, cu o vorbă de Arghezi, proporţia dintre om şi lichea aici: piatra de încercare (şi de ratare!) în atâtea şi atâtea cazuri. Mircea spune, aproape părinteşte (şi iată un eufemism căruia nu-i pot pricepe tâlcul), rolul promoţional al comentatorului şi precizează, cu o ciudată risipă terminologică, că e „construit pe trucaje premeditate”. Mă rog, mercenariatul se poate numi şi aşa. Ce contează, măcar în teorie (pentru că nu-mi amintesc să ne fi furnizat realitatea măcar un singur caz definitiv clasat; poate ştie Mircea…), e că „nada publicităţii ascunse” (cu alt eufemism!) este ejectată, în cele din urmă: „Va trece un timp şi totul se va prăbuşi. Previziunile tale nu se vor mai împlini şi tu vei începe să înjuri, divulgându-ţi calitatea de fan, nu de cap rece, cum pretindeai că eşti”.
Avem, în final, o schiţă de apocalipsă deontologică, inofensivă, bineînţeles, pentru că cine dintre puşlamale s-ar înfricoşa la înfăţişarea unei asemenea perspective (să facă măcar unul pasul din eşichier!): „Nimeni nu va mai avea nevoie de tine. Nu va mai asculta de analizele şi sugestiile tale consumatorul, care te va crede diletant şi impostor, deşi tu nu ai fost «decât» un critic părtinitor”. Bună totuşi ca memento pentru profitorii care nu-şi mai încap în piele zilele astea de aşteptarea unui nou scrutin (cine ar paria, la o adică, că Ghimpu va da în cele din urmă mâna cu Filat?). Barem estetic să-i descurajăm, dacă nu moral şi darămite legal. Hai, onestitate!
Ghenadie Nicu este corespondentul Ziarului de Iaşi în Republica Moldova.
