Mai avem nevoie azi de mitul Eminescu?

În mod paradoxal, deşi eliberată de constrângerile sau tentaţiile spiritului naţionalist impus de interesele comunismului din anii ’70-’80, critica literară de după 1990 nu a ocolit întotdeauna excesele ideologice care dădeau tonul în discursul oficial ce încercase să lanseze un pseudo-concept, cel al protocronismului. Cum era firesc, Mihai Eminescu a devenit ţinta favorită a unor astfel de deformări. Aşa au luat naştere tot felul de teorii conspiraţioniste, privitoare la complotul iudeo-masono-junimisto-austriac împotriva bietului Eminescu, aşa s-a scris despre „moartea antumă” a poetului, care ar fi echivalat cu o lovitură de graţie dată neamului românesc etc. Unii dintre autorii acestor scenarii nu sunt lipsiţi, în anumite cărţi ale lor, de momente de luciditate şi posedă, adesea, o informaţie acribios adunată, dar tendenţios pusă la lucru: N. Georgescu, Theodor Codreanu.

Alături de clişeele pe care, de decenii bune, şcoala le-a implantat definitiv în memoria culturală a oricărui absolvent (fenomen persistent şi astăzi), împreună cu modul festivist, păşunist de comemorare sau de sărbătorire a „poetului naţional” de două ori pe an (15 ianuarie şi 15 iunie), astfel de atitudini necritice, sufocate de un retorism patriotard de prost gust, au putut crea, la un moment dat, impresia unei saturaţii. Nu una de textele lui Eminescu, căci acestea nu sunt cunoscute cum ar trebui (câţi cititori, profesionişti sau nu, au parcurs, cu creionul în mână, ediţia critică, iniţiată de Perpessicius şi continuată de D. Vatamaniuc şi Petru Creţia, în toate cele 16 volume ale sale?), ci una faţă de acest mod de receptare a unui mit, nu a unei opere care are mijloace proprii de a-şi susţine actualitatea estetică şi puterea de iradiere.

Ca reacţie, a existat şi o agresivă campanie de aşa-numită „demitizare”. Una, improvizată, dar cu un impact nemeritat, este cea începută în celebrul număr 265/ 1998 al revistei „Dilema” şi continuată periodic o vreme. Aşa a luat naştere un aşa-zis „caz Eminescu”. Părerea mea este că acestui moment i se acordă, încă, o importanţă disproporţionată faţă de substanţa sa reală. Ce greutate are faptul că pe X poezia lui Eminescu îl lasă rece? Sau că lui Y proza sa nu îi spune nimic? E vorba de nişte reacţii ale unor publicişti sau scriitori care nu au autoritatea necesară pentru a emite opinii legitime despre opera unui scriitor care a schimbat faţa literaturii române. Altfel spus, discutăm despre o contestare necritică, despre o frondă ieftină, improvizată, care nu poate ascunde întotdeauna calculul unor autori de a se lansa legându-şi numele de un mic scandal care lezează sensibilitatea naţională. Bietul Eminescu a trecut, anul trecut, şi prin sita ştirbă a mecanismului demistifactor al lui Lucian Boia. Din păcate, celebritatea unor astfel de texte este mai mare decât cea a unor contribuţii excelente apărute între timp, semnate de George Gană, Petru Creţia, Caius Dobrescu, Monica Spiridon, Alexandru Dobrescu, Lucia Cifor, Iulian Costache, Ilina Gregori, Ioana Bot. Sau decât restituirea facsimilată a tuturor manuscriselor eminesciene – vechiul vis al lui Noica, concretizat, nu fără contestări aberante, la iniţiativa lui Eugen Simion.

Tot de „istoria şi anatomia” mitului Eminescu, ca poet naţionalse ocupă, cu alte instrumente, Ioana Bot. Eminescu – brand naţional – iată o idee care îi pare cel puţin inactuală. Sigur, excesele sunt inevitabile şi, slavă Domnului, se mai iveşte câte o voce lucidă care să le sancţioneze. Astfel de demersuri sunt oricând binevente, ele au darul de a apăra opera eminesciană de anumite reacţii parazitare mai sus descrise. Dar întrebarea mea este şi ea firească: oare e chiar atât de grav, de deplorabil, de ruşinos ca, la nivelul mentalităţii colective, al imaginarului colectiv să se contureze astfel de mituri culturale? Oare identitatea, reperele, valorile unui popor nu se definesc şi prin astfel de constructe culturale? (Par desuete noţiunile pe care le vântur în aceste rânduri? Va trebui să învăţăm să le resemantizăm…) Poate funcţiona o societate fără mituri? Unii autori, precum Mircea Eliade ori Roland Barthes, ne spun că nu. În plus, în zona frecventabilă a criticii literare, a studiilor culturale, a cercetărilor academice riguroase, nu retorismul patetic, discursurile găunoase şi însiropate, de inimă albastră au dat tonul. Nici pe acestea nu le putem interzice; le putem, în schimb, discredita cu tact.

Dar există şi un interval legitim în care mitul cultural Eminescu trebuie să funcţioneze. Se uită că mituri similare au luat naştere în secolul al XIX-lea şi la începutul secolul al XX-lea şi că atunci ele nu au apărut dintr-o excrescenţă demagogică, din patriotism retoric ori dintr-o carenţă a spiritului critic; aceste mituri au coagulat ceea ce se poate numi o conştiinţă naţională, concept care, daţi-mi voie să amintesc, nu era, cu un veac în urmă, un clişeu, cum poate fi socotit astăzi, când ne grăbim să ne „globalizăm”. Pe atunci literatura avea misiunea şi posibilitatea de a construi naţiuni hrănindu-le cu mituri ale propriilor identităţi. Astăzi ea este mult mai puţin: un discurs marginal, de duminică, rupt de marile tensiuni politice, sociale, ideologice, retras în turnul de fildeş şi făcând caz de „arta pentru artă” ori de „gratuitatea actului artistic”. Or, Eminescu reprezintă cel mai puternic mit cultural care s-a ivit într-o perioadă de maximă tensiune naţională. Că astăzi el funcţionează cumva decorativ – este o altă problemă.

Şi totuşi, cu toată patina sa datată, vetustă, în provinciile româneşti rupte de ţară mitul Eminescu încă îşi face treaba. Nu la nivel academic, ci la nivelul conservării profilului naţional, specific (posibil în primul rând prin pârghii culturale). „Poetul naţional” este principalul simbol prin care românii din afara României îşi definesc identitatea. Dacă în ţară totul poate suna a discurs sentimental, dincolo lucrurile stau altfel. Semn că nu trebuie să ignorăm contextul şi cauzalităţile care determină naşterea unui mit cultural şi identitar.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi