Mai cald decât ieri?

Piesa de teatru Mai cald decât ieri de Mihai Ignat a fost publicată, alături de alte trei, în volumul Patru piese într-un act, apărut la Editura Tracus Arte în 2012. În corelaţie cu un alt text scurt, montat recent în cafeneaua Maideyi, în regia Teodorei Moraru, Nu de gât, actualul scenariu a fost considerat de dramaturg ”pandantul” respectivei piese; într-adevăr, cele două spectacole pot fi analizate în oglindă. Legătura dintre ele are în vedere două aspecte: dimensiunea redusă (e vorba de piese într-un act, care, aduse pe scenă, ocupă aproximativ jumătate de oră) şi tematica similară. În viitor, la sugestia autorului, din reunirea celor două montări, va reieşi un spectacol-coupe, intitulat Zone Erogene. Titlul trimite înspre probleme delicate, la ordinea zilei, cum ar fi: orientarea sexuală, crizele de identitate privind orientarea sexuală sau motivele care ar putea determina apariţia unor asemenea crize.

Miza spectacolului Mai cald decât ieri, aşa cum am aflat dinspre partea regizorală, poate fi surprinsă prin următorii termeni-cheie: ”sinceritate”, ”fără artificii”, ”lucru în echipă”. În ceea ce priveşte mesajul, Lenuş Teodora Moraru mărturiseşte următoarele: ”Identitatea sexuală este un subiect urban pentru că avem timp şi energie de consumat cu aşa ceva”. Cât priveşte publicul-ţintă, nu sunt vizaţi doar adolescenţii, ca obiect ai unor crize de identitate sexuală, ci şi adulţii, întrucât, consideră regizoarea, ”în general, omul urban este confuz pentru că are prea puţine repere clare, iar confuzia creează asemenea crize”. În ceea ce-l priveşte pe Vlad Volf, co-regizorul spectacolului, e de bun augur că se orientează asupra unor texte problematice, actuale prin tematică. Acum nu se mai pierde în îmbinarea prea multor stiluri şi procedee regizorale (ca-n experimentul teatral Cu ochii’nchişi din Clubul Creatorilor, mai 2013). În Iaşi, spectacolul prin care s-a făcut remarcat rămâne Elevator (temă percutantă, asociată cu decor high-tech).

Prezenta montare e un spectacol de bar tipic, mizând pe simplitate şi verism (reflectoarele simetrice normale ale cafenelei, decor realist). Textul de autor este respectat: un principiu cu care sunt perfect de acord; în SUA, regizorul lucrează cu dramaturgul alături, îl consultă în privinţa modificărilor operate pe text şi nu îşi permite să schimbe niciun cuvânt fără acordul acestuia. Cele două actriţe sunt distribuite corect în roluri veridice; Alexandra Acalfoae a reuşit să evite, în cea mai mare parte, un joc drapat, deşi mai are de lucru în acest sens, până la naturaleţe scenică deplină. Ancăi Pascu i-au reuşit labilitatea şi ingenuitatea personajului, dar mai sunt aspecte (curiozitatea, frământarea) insuficient redate şi are ruperi de ritm în ceea ce priveşte naturaleţea.

Poate că spectacolul ar merita o altă soartă: este prea cuminte. Or, tema e extrem de ofertantă. Până şi textul cere mai mult la un moment dat… E mai incitant trailer-ul filmat într-un apartament din Iaşi decât montarea ca atare. Nu ştiu care ar putea fi calea de mijloc între respectarea textului şi creşterea nivelului spectacolului, dar regizorii ar trebui să găsească soluţia. Pentru că, actualmente, din câteva intrări/ ieşiri în vervă şi de vreo trei ori heblu, respectarea didascaliilor întocmai, trei săruturi ce nu s-au abătut de la buchia textului, absenţa improvizaţiei actriţelor, o ”călărire în zori” şi monotonia realismului (decor, costume), nu am fost prea convinsă. Ambiguitatea replicilor de final nu este destul pusă în evidenţă, în loc de final deschis avem unul ratat. În schimb, replicile licenţioase se fac foarte bine auzite, pe alocuri de acelaşi regim beneficiază şi replici memorabile, dar, sub aspect interpretativ, se putea mai mult. Uneori Anca Pascu se grăbeşte, apoi ar trebui construite soluţii pentru ca anumite pasaje să îl pună pe spectator pe gânduri, iar când replicile nici măcar nu se aud sau sunt accelerate, atunci cum?

Ideea de spectacol-problematizare e viabilă şi cred că ar merita să se acorde o atenţie sporită interpretării actoriceşti, oricăror detalii care ar putea să o pună în valoare. Am citit că s-a dorit o ”dramă light sau o comedie sub acoperire” despre dorinţele neconştientizate ori care ies la iveală într-o noapte albă, la un pahar de gin. Din păcate, nu e nici dramă şi nici comedie. E o succintă zburdălnicie scenică, destul de sălcie la gust, n-ar fi stricat puţină sare şi piper. Şi când te mai gândeşti că regula celor trei unităţi e folosită, aproape că uiţi de actualitatea subiectului. În teatru, în modul cel mai paradoxal, există simetrii fericite şi simetrii nefericite, există echilibrare a clasicului şi modernului care funcţionează sau nu. Dacă textul sau regia sunt slabe, ies în evidenţă actorii, deşi, în alte contexte (regie excelentă ori text excepţional), aceiaşi interpreţi ar putea părea un dezastru.

În cazul de faţă, nu pot spune decât că lipseşte ceva, dar nu-mi dau seama exact ce anume. Tema e actuală, interpretarea actorilor destul de verosimilă, regia implicată. Şi atunci de ce nu e mai cald decât ieri?