Marin Mincu despre viaţă şi text

S-au împlinit, la începutul acestei luni, cinci ani de la moartea prematură a scriitorului Marin Mincu. Cinci ani în care i s-a simţit din plin lipsa. În orice caz, acum, când temperamentul său furtunos nu-i mai încurcă pe contemporani, se pot formula verdicte calme în legătură cu opera sa şi cu programul său liric.

Marin Mincu este un postmodern sau, cum sigur preferă, un experimentalist, căutându-se cu ardoare pe sine în tot ceea ce scrie. Pentru că, dincolo de toate formulele pe care scrisul său le-a adoptat, marea miză a fost aceea a scufundării, prin intermediul scriiturii, în profunzimile sinelui, inaccesibile în lipsa acestei iniţieri de sorginte textualistă. Atrag atenţia că nu am confecţionat o frază de complezenţă şi că tot ceea ce urmează va explica această ipoteză. Înainte de a discuta principalele concepte pe care sistemul teoretic al lui Mincu se întemeiază, subliniez, repetat, acest lucru: întreaga sa operă, indiferent de genul pe care, din curtoazie, îl respectă în măsura în care îl subminează, nu este decât o tentativă de sporire a factorului ontologic prin intermediul materialităţii textului. Nu este vorba, prin urmare, de un simplu program teoretic, transpus mecanic în practică, căci cerebralitatea exclusivistă nu a dat nicicând roade în domeniul artelor, ci de o căutare febrilă, dusă până la ultimele consecinţe, a propriei consistenţe într-o ordine mai pură: aceea a textului. Decupez, în sprijin provizoriu, un elocvent pasaj dintr-un interviu luat în 1996 de Mariela Rotaru, care tocmai asupra acestui esenţial aspect mută accentul: „Sarcina (misiunea) mea, cel puţin ca instanţă a dorinţei, a fost aceea să traversez genurile, sau mai curând mecanismele «genurilor literare» în căutarea propriului meu eu. Conform acestei perspective, cărţile mele (poezie, roman, critică, traducere) au devenit probe, mai precis exersări ale unei căutări îndârjite a sinelului meu în interiorul diverselor mecanisme ale scriiturii”.

Iată de ce critica lui Marin Mincu nu e una strict speculativă, ci una implicată. Cam tot ceea ce propune la nivel teoretic, criticul testează în propria operă şi, implicit, asupra propriei persoane, pentru că, conform exigenţelor acestui program asumat, între autor şi operă nu mai există raporturi de paternitate, ci de mutuală determinare. Doar cei rigizi au putut citi rigiditate în intervenţiile criticului, când de fapt era vorba de definirea cumulativă a unei asumări de ordin existenţial a textului, a unei autolivrări fără rest în materialitatea scriiturii. De aici ar trebui să pornească orice discuţie asupra criticii lui Marin Mincu, adică de la premise, nu de la unele argumente izolate. Experimentalism, textualism, autenticitatea scriiturii nu sunt decât contraforţi, e drept că seducători, dacă sunt corect asimilaţi, ai acestui impunător şi ambiţios edificiu care ambiţionează să prindă fiinţa umană, cu tot ce are ea mai acut, mai agonal (ca să folosesc o sintagmă predilectă a criticului) în insectarul labirintic al textului. De ce avem, de regulă, impresia că celulele corpului sunt mai concrete decât celulele propriului spirit şi ale propriei sensibilităţi, concretizate în corporalitatea scriiturii? Or, a-ţi impune şi a respecta un program similar celui pentru care Marin Mincu s-a agitat atâta vreme, înseamnă a te arăta desnudat, într-o permanentă incizie, în faţa lumii întregi. E o operaţie progresivă pe cordul deschis al propriei fiinţe.

Ce înseamnă toate acestea? În primul rând, o intensitate maximă a scriiturii, văzută ca gest autodevorator: autolivrându-se în text, autorul nu mai contează ca persoană, ci doar ca instanţă enunţiativă, care mai că anulează consistenţa omului real. Acesta din urmă este modelat după tipicul pe care vortexul independent al textului i-l conferă instanţei auctoriale. Această „ardere de tot”, această topire a existenţei în discurs esenţializat ţine loc şi de estetică, şi de etică, şi de criteriu epistemologic, în sensul că le presupune pe toate laolaltă. A scrie echivalează cu o trăire cvasi-mistică. Celor care înţeleg literatura ca pe o sumă de convenţii actualizate oportunist, această constatare le poate părea nelucidă ori măcar suferind de păcatul retorismului. Cei care percep însă literatura ca pe un discurs care nu se lasă explicat doar apelând la o serie de repere teoretice, ci ca pe unul care potenţează şi depinde de factorul existenţial realizează că e vorba de o conştiinţă de sine a actului creator care nu e scutită de dramatism. În acest mod, textul garantează autenticitatea trăitului şi nu invers. Să-i dau însă legătura proprietarului de drept al acestei fascinante modalităţi de implicare în real prin intermediul actului creator: „Felul cum omul se poate realiza numai prin acest act, excluzându-le pe celelalte secundare, nu este deloc facil şi s-a pus problema descoperirii scriiturii autentice, adică a uneia care să aibă puterea nu numai de a reflecta viaţa într-un plan translat, al fictivului, ci tocmai, s-o poată scoate din fictiv, s-o salveze la propriu, conferind textului puteri pe măsura acelor puteri oculte care anihilau viaţa propriu-zisă. Cum se explică un astfel de limbaj „esoteric”? El sugerează că toate aceste lucruri pot fi percepute doar de cei care au puterea de a investi totul într-un aparent artefact textual. De aceea, nu oricine poate fi „textualist”, e nevoie de chemare şi de o rigoare aparte pentru asta. Nu întâmplător, modelul absolut este, pentru Marin Mincu, Ion Barbu, cel care scutura poezia de zgura oricărei convenţii care să o facă „leneşă”. E nevoie şi de disciplină pentru asta, căci nu e deloc facil să-ţi impui o permanentă stare „agonală” pe care să o verifici, să o investighezi asupra propriului eu tocmai devenind autor de Text.

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi