Miracolo della rumena

Dar iată că pentru mulţi români nu se întâmplă aşa. Se cârcoteşte continuu şi mă întreb care sunt motivele ascunse ale acestei bombăneli ursuze. Cum să nu te emoţioneze ambiţia ei ieşită din comun, dublată de un talent pe măsură, căci la fizicul ei îţi trebuie talent cu carul, ca să poţi învinge femeioicele de top din tenisul actual? Cum să nu te impresioneze, să nu te înduioşeze picioarele ei pline de bandaje şi leucoplast, fiindcă spiritul ei de sacrificiu uneori sperie prin depăşirea oricăror limite, chiar şi acelea ale instinctului de conservare? Simona Halep este un om fragil, cu resurse limitate. Noi, ca fani, dorim să-i împingem limitele, dar adesea nu ne gândim cu ce preţ. Uneori mi se pare că nici ea nu se gândeşte. Mereu şi mereu, ne admirăm favoriţii pentru felul în care luptă pe teren. Mai devreme sau mai târziu, ajungem să credem despre ei că sunt super-eroi. Ne face bine să vedem cum nişte oameni ca noi se ridică deasupra condiţiei lor umane şi fac nişte lucruri care par, iniţial, imposibile. Cum ar fi să întoarcă soarta unui meci pe cale de a fi pierdut. Ei, bine, nu sunt super-eroi, sunt oameni ca şi noi.

Dar mai mult! Cârcotaşii care savurează încleştările ei tenisistice cu vreun mic în guşă şi-o bere-n nas, îi uită repede victoriile. La prima înfrângere super-eroii devin pentru ei oameni de nimic, otrepe. Sunt vremuri crude, când aprecierea şi recunostinţa sunt bunuri perisabile, de unică folosinţă, ca şi paharele de plastic. ORICE face Simona este „comentat” semidoct şi sfertodoct, într-o lipsă totală de informaţii şi, mai ales, de înţelegere. Dacă se retrage, dacă nu se retrage şi câştigă, dar pierde cu Serena – mai bine se retragea. Dacă, să zicem, o bate pe Serena – asta o s-o coste teribil. Dacă se retrage – e laşă, îşi bate joc de competiţie, nu are condiţie fizică, se mulţumeşte cu puţin, nu e bună româncă, albaneza dracului, piticania, umblă numai după bani. Toate aceste comentarii sau unele asemănătoare le-am văzut de-a lungul timpului. De doi ani tot aud: Simona îşi ocupa locul conjuctural, dar uite ce vin din urmă: ba Bouchard, ba Keys, ba Muguruza, ba Sloane etc. etc. Adica, Simona este întâmplator pe acolo, dar urmează să o detroneze repede şi degrabă tinerele rising stars. Câtă prostie, scuzaţi-mă! Când tu eşti vreme de doi ani pe locurile 2-3, mai poate fi vorba de conjunctură?! Daaa, e conjunctural şia profitat de faptul că nu mai sunt în circuit Ştefi, cele două Martina (Navratilova şi Hingis), Justine sau Kim, ca să nu mai vorbim de Chris Evert. Şi s-a cocoţat, piticania albaneză (ăştia-s cei mai infecţi cârcotaşi – habar n-au ce înseamnă aromânii în istoria României, căci Simona este aromâncă, nu albaneză) pe locul doi, dom’le!

Aceşti neni cârcotaşi îşi exprimă de fapt toate frustrările şi pasiunile lor de oameni mici, îi pun ei în cârcă neîmplinirile lor proprii. Ei bat covorul o jumătate de oră şi le iese limba de-un cot. Nici măcar nu aleargă în jurul lui şi nu-i dau o dată cu reverul, o dată cu passing-cross-ul. Să bată şi ei covorul trei ore, iar după aceea să o condiţioneze pe Simona cu iubirea lor oarbă sau s-o pedepsească cu ura lor. Ura lor este cauzată de nerealizările lor. Dacă fiecare din noi ar munci cât munceşte ea sau dacă am reuşi, cumva, să ajungem pe locul 200.000 din branşa noastră, nu pe 2, ca ea, poate abia atunci am putea emite ceva pretenţii. Dar nici atunci, căci atunci am fi siguri cât de greu se obţine un loc „sus”.

Eu cred că Simona nu este atinsă în vreun fel de mocirla asta de cârcoteli. A învăţat să nu se preocupe doar să-i mulţumească pe alţii, a învăţat să se lupte înlăuntrul ei, e singurul război pe care trebuie să-l câştige! Nu se lasă înmuiată de laude, se bazează doar pe ea, nu aşteaptă recunoştinţă de la nimeni. Parcurge drumul ei în solitudine. Zumzăiala celor de pe margine, pro sau contra, nu ajunge în capul şi în inima ei. Acolo trebuie să fie doar linişte! Cred că sportivii cu adevărat mari ajung să înveţe să ţină în echilibru presiunile venite din partea fanilor şi nevoia de a avea grijă, pe termen lung, de corpul şi de mintea lor. În egală măsură, cred că fanii adevăraţi sunt cei care învaţă, în timp, să-şi calibreze aşteptările pe care le au de la sportivii pe care îi susţin. Să ne bucurăm, deci, pentru ea, pentru că a dovedit că merită, are talent, pentru că munceşte, îşi dă sufletul pe teren, e modestă, are un zâmbet cuceritor, nişte ochi verzi minunaţi şi pentru că e aceeaşi din vremea când nu era celebră. Şi să ne bucurăm de o experienţă din care sunt atâtea lucruri de învăţat. Unul dintre ele:  Ne putem îmbunătăţi cu toţii "jocul” în societate. 

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist