Moldova de legendă (II)

De la forme aproape radicale de exprimare a moldofiliei (vă asigur că niciodată nu am gândit evoluţia teritorială a Moldovei în exteriorul teritorialităţii naţionale), acum mai bine de 10 ani, am devenit un regionalist mult mai temperat decât s-ar cuveni, dat fiind contextul creat de acţiunile autorităţilor centrale vis-à-vis de investiţiile în infrastructură din regiunea noastră, de media naţională, dar şi de reacţiile unor comentatori domestici dominaţi de stereotipuri, despre care am scris în prima parte a articolului.

Nu ascund nici faptul că temperarea discursului meu regionalist a avut loc în paralel cu erodarea calitativă a discursului regionalist ardelean, din ce în ce mai autosuficient şi nu întotdeuana corect faţă de ceilalţi români, dar şi datorită apariţiei unor subspecii de neo-naţionalişti în fragmentul estic al Moldovei: unul de tip sovietic şi un altul, nu pe deplin consolidat, al moldoveniştilor statalişti, care văd viitorul Republicii lor în UE, ignorând însă un proiect naţional comun cu România.

Despre stataliştii rusofoni am spus adesea că reprezintă o piedică în manifestarea unui moldovenism, ca mişcare regionalistă autentică, capabilă să reteritorializeze partea apuseană a Moldovei, deoarece românii cuprinşi de verva statului centralizator şi-au contruit discursul arătând cu degetul către sursa fără de tagadă (doar pentru ei!) a regionalismului moldovenesc apusean – Moscova, aşa cum în cazul mişcării ardeleniste sunt convinşi că Budapesta e de vină.

Deşi ne îndepărtează de paradigma unei Românii Mari din nou, spargerea monopolului pro-moscovit al moldovenismului (din Republică) de tip statalist, prin apariţia unui modovenism orientat către Bruxelles, alterează iremediabil răspunsul anti-regionaliştilor români.

Regionalismul din Moldova apuseană (teritorialitate ascunsă deseori sau aparent mai slabă decât în cazul altor regiuni) nu e un moldovenism aşişderea naţionalismelor din Republică! Are baze complet diferite, iar în ecuaţia sa centrele de decizie superioare scării regionale rămân aceleaşi ca şi în prezent: Bucureşti şi Bruxelles/ Strassbourg/ Luxembourg. E un regionalism normal, ca peste tot în lumea europeană (Franţa, Italia sau Polonia, ca să dau ca exemple doar construcţii naţionale non-federale) şi nu presupune secesiune, ci doar o creştere a importanţei regiunii în structura teritorială naţională. Holonul spaţial pe care se va baza UE va fi nivelul regional, dacă evoluţia va fi una previzibilă şi pozitivă, iar noi românii, mai ales cei ce trăim în regiunile aflate la periferia intereselor naţionale, suntem printre cei mai puţin pregătiţi europeni.

Autonomie financiară largită şi dobândirea calitaţii de ordonator de credite de către regiuni ar rezolva mult mai rapid (decât via Bucureşti) problemele cu care se confruntă arealele periferice (inclusiv, autostrada Tg. Mureş-Iaşi). Faptul că mai există o Moldova dincolo de Prut, un rest teritorial cu o populaţie majoritară ce are opţiuni economice şi orientări, cel mai adesea, străine nouă, nu trebuie să fie o frustrare, un impediment în consolidarea unei mişcări regionaliste în interiorul Moldovei apusene. Judeţele sunt ineficiente, iar marile proiecte de care are nevoie populaţia Moldovei nu pot fi abordate decât de la un nivel scalar superior – cel mai indicat e cel suprapus provinciilor istorice.

De ce sunt mai multe scrierile care privesc critic nu neapărat actul unirii de la 1859, ci maniera în care s-a realizat construcţia naţională!? Probabil că e vorba şi de o schimbare de generaţii. A devenit matură acea generaţie ce nu se mai mulţumeşte cu explicatii simple, de factura deterministă şi bazate aproape exclusiv pe o istorie ticluită şi nu reală. Vina e în bună măsură a celor ce au proiectat şi au construit România centralizată – o Românie a Bucureştiului, dar până la bariera Chitilei, dar şi a noastră, a celor ce ne-am obişnuit a fi doar locuitorii periferiei, iar cel mai adesea, pentru a scăpa de acest neajuns, nu găsim decât o singură rezolvare – părăsim regiunea!

Există şi riscul basculării complete a viziunii asupra României ca naţiune – pentru că sunt convins că lipsa de inteligenţă e constantă şi în timp, nu doar în spaţiu. Dar cu cât se amână rezolvarea problemei frustrărilor regionale, cu atât creşte riscul ca România să devină istorie. 

Mai mult, după 1990 nu am avut doar acces la lucrările dosite de regimul comunist, în timpul căruia centralizarea vieţii sociale şi economice a atins apogeul, ci şi la o nouă literatură, care în unele cazuri demitizează într-o manieră cuviincioasă falsurile “patriotice”, iar în alte cazuri nu sunt decât o trambulină pentru crearea brandului personal al autorului. Un fapt e real – e greu să faci faţă unui puhoi de informaţii, dacă nu eşti suficient de matur şi doar trăieşti într-o lume binară demarcată de linii imaginare ce despart naţiunea română cea bună, de naţiunea română cea rea (sau invers) sau provincia ce trebuie să rămână un relict teritorial, de provincia privită ca “ombelico del mondo”. Tare aş dori să putem privi într-o manieră critică aceste acţiuni şi să găsim compromisul care să asigure echilibrul. Pe de altă parte, am avea nevoie şi de autorităţi centrale care să înţeleagă că e necesară reconstrucţia unei Românii mai etice şi mai echitabilă din punctul de vedere al teritoriilor componente. Din nefericire, până acum ne-am ales doar (cu) autorităţi care nu numai că amână rezolvarea dezechilibrelor inter-regionale, din ce în ce mai evidente, dar le şi alimentează cu legi ca prima de instalare a lui Cioloş sau prima casă cu chirie a lui Grindeanu. 

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi