Caută 
1 MIN
Relaţia dintre critică şi literatură este nu doar una de ordonare, ci şi una de altruistă şi pioasă subordonare. Criticul nu este buricul lumii, viaţa literară nu se învârte în jurul său şi nici nu se orientează, precum planeta după soare, după verdictele sale.
Este firesc ca orice om care şi-a făcut o meserie din citit şi scris să fie, periodic, măcinat de unele întrebări privitoare la rostul strădaniei sale. Care este miza scrisului tău, în ce măsură reuşeşte el să te exprime, până unde poate el străbate în materia vâscoasă a lumii – iată dileme care ne vizitează periodic şi, chiar dacă ne produc nelinişti, au o acţiune igienică. Ne mai taie, măcar, din nas. Din astfel de gânduri am schiţat câteva panseuri nesistematice, poate chiar nelipsite de ridicol, despre domeniul în care, bine-rău, mă manifest de mai bine de zece ani.
1. Critica literară nu este doar o problemă de perspicacitate, de cultură, de inteligenţă, de spirit analitic, de erudiţie, ci şi una de caracter. Pe lângă atâtea alte calităţi necesare, criticul trebuie să fie în stare de o corectă gestionare a umorilor, a propriei subiectivităţi. Distanţarea criticului de propriile umori, detaşarea de resentimente şi idiosincrazii sunt reguli obligatorii. Ceea ce nu înseamnă că un critic trăieşte într-un spaţiu aseptic, că este scutit de astfel de omeneşti răbufniri. Totul este însă ca el să le poată controla, să nu le permită să îi păteze judecata de valoare. Aici stă forţa spiritului critic. Această regulă a fost, de altfel, formulată memorabil de E. Lovinescu: e vorba despre „resemnarea” în faţa valorii estetice. Opera este cea importantă, nu omul biografic, uneori, prea des poate, sub nivelul talentului său.
2. Scrisul vine de la sine, el este semnul unei bucurii interioare, al unei admiraţii enorme pentru literatură. Critica literară este, în esenţa sa, un exerciţiu de admiraţie. Criticul trebuie să înţeleagă, de fiecare dată, că ceea ce contează nu este persoana sa, sistemul său de valori, stereotipiile, prejudecăţile sale; că din exerciţiul critic literatura este cea importantă. Relaţia dintre critică şi literatură este nu doar una de ordonare, ci şi una de altruistă şi pioasă subordonare. Criticul nu este buricul lumii, viaţa literară nu se învârte în jurul său şi nici nu se orientează, precum planeta după soare, după verdictele sale. Modestia, fie ea şi orgolioasă, reprezintă una dintre condiţiile obligatorii ale vocaţiei critice.
3. Critica literară trebuie să respecte valoarea, să slujească valoarea, să promoveze valoarea şi să nu ţină mai mult la propriile strategii de promovare, la interesele de grup, decât la adevărul estetic. Revolta cu orice preţ nu se numără printre valorile spiritului critic; încremenirea în frondă e semn de superficialitate. De imaturitate, în orice caz. Spiritul critic este constructiv, nu distructiv. Avangardismul nu poate fi, aprioric, o atitudine potrivită pentru un critic literar. Literatura adevărată este dependentă de propria tradiţie; criticul nu poate judeca prezentul nerespectându-i trecutul. Criticul literar nu îşi permite să aibă idei preconcepute, teze prestabilite, opţiuni de prelectură. Esenţa spiritului critic constă tocmai în această distanţare faţă de tot ce poate influenţa judecata critică; nu e vorba de neimplicare, de un act eminamente cerebral (critica presupune şi angajament afectiv, marii critici nu sunt niciodată funcţionari ai literaturii, legislatori ai ei). E, pur şi simplu, vorba despre efortul de a te plasa corect atunci când îţi arogi pretenţia ca verdictul tău, analiza ta să aibă autoritate. E vorba de efortul de a îndepărta toate impurităţile care se interpun între tine şi operă.
4. Criticul literar, chiar atunci când devine o autoritate de necontestat, un fel de „instituţie”, un reper, un model profesional, dar şi moral, pe care alţii şi-l aleg, nu trebuie să se încreadă orbeşte în propriile calităţi, nu trebuie să nu mai permită îndoielilor, dilemelor, crizelor să-l viziteze. Altfel spus, nu trebuie să se dezumanizeze, să se complacă într-o stare de automulţumire crasă. Literatura nu este, nu are cum să fie feuda unui critic, oricât de autoritar ar fi acesta. ”Influenţa” pe care un critic o poate exercita în cadrul sistemului, prin scrisul său sau prin poziţia sa în administraţia literaturii este una relativă. Am mai scris-o şi nu obosesc să o repet: critica literară, istoria literaturii nu sunt domenii de exercitare a puterii; această putere este iluzorie, ba chiar caraghioasă. Valorile pe care literatura le impune sunt de o cu totul altă natură. Ele ţin de lumea nevăzută, nu de suprafaţa lucrurilor.
5. Marea întrebare, cea mai sâcâitoare şi cea mai neliniştitoare, care se insinuează, inevitabil, în conştiinţa oricărui critic de vocaţie este cea privitoare la statutul scrisului său. Rutina, tonusul uneori scăzut, dezamăgirile te confruntă, uneori, cu o anumită neîncredere în scrisul tău. În ce măsură se poate un critic exprima pe sine, în ce măsură poate săpa adânc în sine prin demersul său, aparent rigid, raţional, echilibrat, ba chiar, după unii, parazitar? În ce măsură încrederea în meseria sa îl poate încălzi şi mulţumi până la capăt? Eu unul, de pildă, nu mă văd scriind toată viaţa doar critică literară; dar nici nu mă văd renunţând la ea. În fine, sunt multe angoase şi nelinişti la mijloc. Este inevitabil ca orice mare critic, orice critic autentic, care nu-şi exercită meseria decorativ, din inerţie, să şi le pună. Contactul nemijlocit, continuu cu literatura te schimbă, îţi desenează profilul spiritual şi moral. Criticul nu capătă, precum unii medici, imunitate la ”microbii” (nobili, adaug) literaturii. Se lasă modelat, se lasă, poate fără să-şi dea seama, construit nu doar ca profesionist, ci şi ca om. E ca-n tabloul lui Arcimboldo intitulat Bibliotecarul: devii, te identifici cu ceea ce îţi place mai mult, preiei trăsăturile şi valorile îndeletnicirilor tale. Critica literară nu este o preocupare mondenă de duminică, ci presupune, ca şi literatura, un angajament total; asta înseamnă şi un permanent experiment cu tine însuţi. Altfel spus, orice critic mare trebuie să fie capabil să-şi ordoneze temperamentul, să se construiască pe sine. Exemplul de nedepăşit în această privinţă este, fără îndoială, E. Lovinescu. În cele din urmă, marea miză este aceea a ameliorării propriei naturi. Nu suntem oameni, ci devenim oameni. Asimilăm, altfel spus, nişte valori, ne antrenăm un anumit contact cu realitatea, o anumită sensibilitate şi un anumit cod moral. Literatura este una dintre probele esenţiale în această privinţă, unul dintre cei mai buni antrenori. Ea nu există în afara valorilor mari. Esteticul nu face decât să problematizeze, să potenţeze, la modul exemplar, autentic, marile dileme, marile nelinişti care îl bântuie dintotdeauna pe om. Când acestea lipsesc, opera, oricât de bine ar fi ea adusă din condei, sună a gol. Criticul literar participă şi el la acest experiment şi şi-l asumă. De aceea, nu are cum să ocolească marile teme, nu are cum să nu le resimtă acţiunea asupra sieşi.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
