Moralitatea actului critic

Un act critic are loc atunci când un spirit de o anumită forţă se apleacă asupra altui spirit, metamorfozat într-o operă de artă. A face exegeză critică pe un text amorf, opac, estetic e echivalent cu a căuta să extragi cu o macara un ac dintr-un teren viran. Şi un text mediocru, un text amorf e parcă mai pustiu şi mai lipsit de sens decât un teren viran invadat de tufe şi buruieni. Dar acolo ele cresc de la sine, pe când într-un text non-artistic, dacă există vreo urmă de vegetaţie (şi de multe ori un astfel de text este năpădit de o adevărată vegetaţie luxu­riantă, o vegetaţie de junglă), această vegetaţie nu creşte de la sine, natural, ci printr-un act voit, un act „inteligent", fiind rodul „inspiraţiei" unui autor. Numai că această vegetaţie artifi­cială este făcută din hârtie cerată şi din materiale plastice care imită naturalul şi, fiind închisă în seră, nu emană nimic uman, pentru că este clădită pe nimic şi din nimic(uri). Este o copie, un colaj al unor opere de artă, o imitaţie sau poate nici atât. A o ridica, printr-un act critic, la condiţia de existenţă artistică, a spune că această vegetaţie de plastic e vie înseamnă a minţi de două ori. Actul critic trebuie să fie în primul rând un act moral. O eroare critică poate avea, pe moment, conse­cinţe la fel de grave ca şi o eroare de ordin politic sau de ordin judiciar.

Mai de mult, cineva scria în Convorbiri literare că un critic poate fi la fel de lipsit de talent ca şi oricare alt artist. Desigur, şi aceasta nu e ceva nou. Mai grav e atunci când un critic e lipsit de ceea ce se cheamă conştiinţă. Şi cu atât mai grav, cu cât criticul e un om de talent. Dar întrebarea care se punea în articol era dacă un critic fără talent, un critic mediocru are dreptul de a judeca un artist autentic, o operă de artă sau chiar un autor la fel de mediocru ca şi el. Mă rog, de ce n-ar avea? Nimeni nu-l poate opri. Şi apoi cine ar putea spune despre sine şi cu mâna pe inimă: eu nu sunt mediocru?!

Meseria de critic nu e chiar atât de uşoară cum pare la prima vedere. El este supus la tot felul de presiuni şi tentaţii. Trăind într-o lume reală, în care mişună autorii la tot pasul, nu-i este tocmai lesne să fie obiectiv. Criticul îşi poate ascunde, desigur, opiniile după o perdea de cuvinte frumos meşteşugite, ţesând în jurul operei unui autor păinjenişuri de imagini şi concepte. Cum poţi tăia în carne vie, disecând opera unor contemporani şi semeni de-ai tăi faţă de care nutreşti, să spunem, anumite simpatii? Un critic care se respectă calcă adesea peste simpatiile şi, chiar, şi peste antipatiile sale. În urma sa rămâne un câmp de cadavre presărat cu opinii şi sentinţe. Sunt critici androgini, şi critici misogini. Calificativul de androgin l-a căpătat însuşi Lovinescu în urma unor note publicate despre creaţia lui Topîrceanu. Autorul Parodiilor originale l-a văzut ca pe o statuie de slănină înaintând sinuos pe stradă. Cumplită imagine. Azi când te gândeşti la Lovinescu, caracterizarea lui Topîrceanu îţi răsare în faţa ochilor. E greu să-l vezi fizic altfel pe Lovinescu decât în această stampă, în care criticul apare imortalizat pentru totdeauna. Mai complicat e cu misoginismul. Exemple de critici misogini pursânge nu prea există în literatură. Mai degrabă întâlnim cazuri când criticii plătesc poliţele unor muze pe care au încercat să le seducă, dar nu au reuşit, fiindcă poeţii sau prozatorii le-au luat-o înainte. Unul dintre aceste cazuri, vorbesc de victime, e chiar Veronica Micle. Marii critici, ca să nu vorbim de poeţi, sau de filozofi sau de istorici, chiar şi cei de o altă orientare, au respectat, în genere, lirica feminină. La unii respectul acesta n-a avut măsură, criticii sau filozofii, cuceriţi de farmecul femeii, cuprinşi de orbire mai mult sau mai puţin temporară, au căzut în adulaţie. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu academicianul, filozofului, pedagogul, literatul şi istoricului A. D. Xenopol. Persoanaj respectabil, ajuns la o vârstă mai mult decât matură, A. D. Xenopol a fost atât de orbit de picioarele poetei Riria, încât, după cum relatează Al Cistelecan în cartea sa Zece femei, divorţând de prima sa nevastă şi căsătorindu-se cu această Riria, a încercat, uzând de autoritatea sa culturală, s-o ridice pe acelaşi postament cu autorul Luceafărului. „Nu credem a ne înşela – scrie în anul 1902 onorabilul istoric -, când spunem că, de la Eminescu încoace, puţine produceri poetice se pot măsura cu aceasta, în adâncimea cugetărilor şi frumuseţea formei şi a limbii… Rostim cu cea mai deplină convingere, că Riria este unul din talentele cele mai de seamă ce-au apărut vre-odată în sânul poporului român.” Reacţiile lumii literare au fost pe potrivă laudelor deşănţate ale lui Xenopol. Creaţia lirică a Ririei e făcută praf, iar Xenopol ridiculizat. În ciuda duşurilor reci primite chiar şi din partea prietenilor săi (cum ar fi Iorga), adulaţia lui Xenopol nu a scăzut în intensitate, ci dimpotrivă. „În toată povestea cu poeta Riria, conchide Al. Cistelecan în admirabila sa carte, există, de fapt, un singur personaj şi comic, şi tragic deodată; iar acesta nu, în nici un caz, Riria însăşi, care se comportă ca un bun grafoman, şi încă unul încurajat cu flatări de genialitate (la care toată lumea rezistă greu). Personajul absolut e, fireşte, A. D. Xenopol.” Călcând pe arătură, dintr-un academician şi filozof stimabil, A. D. Xenopol decade în postura de Pantalone sentimental. Iată până unde poate duce lipsa spiritului critic! La decădere literară şi, de ce nu, morală…

Dar să revenim la ale noastre. A extrage cu o macara un bold de pe un teren viran poate constitui un spectacol în ochii multora, dar este totuşi un act lipsit de sens. A scrie numai în virtutea inerţiei, a scrie fără a transmite ceva, un crez, un mesaj pentru alte generaţii ; a scrie doar „frumos", „curat" nu sunt lucruri demne de atenţie. Gogol este mai mare artist decât Turgheniev nu pentru că scrie mai frumos decât Turgheniev, ci pentru că scrie mai ade­vărat şi are o atitudine radicală faţă de realitate, de care o întoarce pe faţă şi pe dos, pentru a-i descoperi „toate dedesubturile”. La Tur­gheniev, natura umană este înfrumuseţată prin retorica frazei, pe când la Gogol retorica frazei este necruţătoare. Gogol vede omul aşa cum este, Turgheniev îi adaugă un anumit patos. Şi la Turgheniev, la un moment dat, frumuseţea frazei falsifică realitatea, pentru că-i dă o frumuseţe mai mult ideală, decât reală. Scepticismul frazei gogoliene pendulează între: omul nu este nici bun, nici rău; nici frumos, nici urât; nici vesel, dar nici trist; nici prea gras, dar nici prea slab; nici prea deştept, dar nici prost. Adică omul se situează în punctul cel mai rău: acolo unde nu există decât ceea ce există, într-un loc călduţ. Omul nu este nici rece, nici fierbinte. Omul nu este radical. Dar atitudinea lui Gogol faţă de om este radicală, şi asta pentru că-l surprinde pe om tocmai în acest „punct slab" al său, acolo unde omul caută să se ascundă de el însuşi.

Şi fără nici o legătură cu arta lui Gogol sau cea a lui Tur­gheniev, sau cu cea a lui Xenopol, voi cita în final un pasaj din Ezra Pound, referitor la veridicitatea şi moralitatea artei. „Arta inferioară, spune Pound, este o artă inexactă, o artă care înregistrează fals realitatea. Dacă un om de ştiinţă falsifică o situaţie dată (în mod deli­berat sau din neglijenţă), îl considerăm fie criminal sau incom­petent, după enormitatea delictului său, în funcţie de care va fi pedepsit sau dispreţuit. (…) Dacă un artist prezintă fals natura umană, propriul său caracter, esenţa idealului său de perfec­ţiune, credinţa sa în Dumnezeu (dacă Dumnezeu există), în forţa vitală, în esenţa binelui şi a răului (dacă există bine şi rău), ardoarea cu care crede sau nu crede în acestea, intensitatea suferinţei sau a fericirii sale, dacă un artist îşi falsifică darea de seamă despre aceste probleme sau despre oricare altele pentru a se conforma gustului vremii sau a vreunui suveran, convenienţelor unui cod etic preconceput, atunci acel artist minte. Şi, conchide Pound, vina sa este de aceeaşi natură cu a me­diului, iar în funcţie de poziţia sa şi de felul minciunii sale, este răspunzător de asupririle viitoare şi de prefigurarea unor imagini greşite despre viaţă…". Iată deci un crez artistic al unui mare poet al secolului nostru, al unui poet care a suferit enorm pentru arta sa; un crez valabil nu numai pentru artişti, ci şi pentru oricare om.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist