Muzeografieri

La Muzeul Teatrului, şefa, Anca lu’ Vacariu, era o fiară: puteau să treacă zile, săptămâni şi chiar luni în care să nu ne vedem! Sau doar să ne salutăm, dimineaţa, la ora deschiderii,  când ea urca, impetuoasă, scările cu scârţ alecsandrin, la etaj, iar eu mă scufundam în odaia-birou de la parter. Şi-n apele mele. În aceeaşi zi – sau în următoarea – trebuia s-ajung şi la Sonetist, care m-aştepta să continuăm o partidă de şah, întreruptă cu o jumătate de veac în urmă. În acelaşi timp, în Bucşinescu, Indira sta la taifas (şi la o dulceaţă) cu Duduia sau doar cu nepoata acesteia, matusalemica, înconjurată, împresurată de la fel de făr’de vârstă pisici, feline de demult/ ca-ntr-o poveste tristă/ despre Timp. Indira însăşi este când o sadică fetiţă, care frânge zborul unui fluture (îi introdusese un ac,/ dar cum tot mişca,/ îi pironi un cui/ în corpul cărnos, precum melcul), când o Penelopă asaltată de peţitori (Nimeni nu bănuia:/ tânără parcă,/ ea depăşise mia de ani), când dăruită orbeşte unei iubiri, deseori interzisă. (Mâinile mele trec strada trupului tău/ înaintând orbeşte cu bastonul alb/ al luminii din lucruri fiinţe.) În mod sigur, înconjurată de prieteni: o femeie/ un cal/ un bărbat.    

Astăzi metafora nu mai e la modă, se confesează Indira Spătaru într-o Scrisoare către Mallarmé. Îmi place la nebunie această idee, de-a sta de vorbă cu cei care nu mai sunt – decât în duh – şi de-a le spune ce se mai întâmplă pe-aici, cum a înaintat veacul (poeziei, în cazul nostru) de când ei au plecat. Şi continuă poeta arzând-fumegândă, ca Etna (cum se şi cheamă recenta ei plachetă, din care emană efluvii colocvial-taifasuitoare şi, deopotrivă, polemice): puţini sunt cei ce prind o conotaţie,/ se doar vânează platitudini, braşoave,/ strâmbe combinaţii, cuvinte blegi precum „scuipat”,/ „rahat”/ s-au situat pe podium/ mahmureala se trezeşte în vers/ cu gura sălcie,/ postmodernismul a luat piuitul,/ totul e posibil,/ te poţi trezi cu o cutie de bere în cap/ din partea autorului,/ citeşti cum poeţii mănâncă salam,/ îndrugă verzi şi uscate,/ apoi se reproduc precum dihorii/ prin podurile neroziei. Am mai întâlnit astfel de răbufniri în contra direcţiei nouă din poezia română de (pen)ultimă oră, ciudat, mai mult la poeţi, mai puţin la critici. Nemaiavând un Maiorescu/ Manolescu, care să despartă apele poeziei de reziduurile scato-porco-grafice, s-ar părea că muza lirică îşi creează singură anticorpii supravieţuirii. Asta în timp ce criticii „de meserie” (există, în pofida scepticilor) ignoră cu superbie fenomenul sau – fiindcă tot veni vorba – fac din rahat bici. Revistele literar-culturale gem (marmeladă şi compot) de cronici/ recenzii/ comentarii encomiastice, de parcă, printr-o fecundare spontanee, am fi devenit un popor de genii. Se salivează îndeosebi la poezia fără perdea, fără uşă la privată, unde totul e des/făcut la vedere, într-un trogloditism care sfidează orice pudoare şi-un exhibiţionism ce, în spaţii publice, sunt amendate (fie şi prin huiduială), dar care, între coperţile unei cărţi, provoacă abisale exegeze, situându-se chiar pe podiumul unor onorante premii.

Dar, vorba aia: să fie la ei! Indira – care a împlinit recent o vârstă-n colţuri – are alte repere – poetice, culturale, morale. Intrată-n poezie la vârsta fetelor în floare, ea a adus în dezmăţul liric juvenil al anilor 90 un erotism cu perdea, învăţat la şcoala saphică, trecut prin disperările lui Emily Dickinson, ale Sylviei Plath (un volum se numeşte În bucătăria Sylviei Plath) şi încă: Trei femei pe drumuri diferite/ cărând pe umeri trei bărbaţi / cerul e roşu/ malul e verde/ una e Ţvetaeva/ alta e Ahmatova/ cealaltă sunt eu. Parafrazând un titlu celebru, sunt acestea doar câteva dintre frumoasele nebune ale marilor oraşe, poetesele care, ele însele muze, au cărat pe umeri musageţii, riscând a fi lapidate sau cel puţin tratate cu cerneală violentă de titularele de drept… La o agapă, desfăşurată într-o cramă fără vârstă, unde Păstorel sprijinea un perete, bardul Horia Zilieru o cercetează ca un chiromat al talentului: Ia să îţi văd mâna, Poeto/ ai făcut bătături de când scrii?. La o alta, chiar şi o reprezentantă a prodigităţii lirice şi biologice, precum Bianca Marcovici (acum bunicuţă de Haifa, înconjurată de zeci, dacă nu sute de cărţi şi de nepoţi), a luat-o la trei-păzeşte, frapată de feminitatea hindusei: Tu de ce nu faci un copil?. Nu ştiu ce-o fi răspuns Indira, cert e că ea preferă să nască poezii, cu  naturaleţea cu care Bianca de altădată năştea, deopotrivă, copii şi poezii.        

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist

Publicitate și alte recomandări video