Naşterea unei viziuni (I)

Viziunea e imagine. Este imaginea unui proiect personal sau comunitar. Ea se configurează fragil într-un proces conflictual. Într-o parte sunt aspiraţiile, dorinţele, idealităţile venite din cultură, tradiţii, istorie, valori. În partea opusă e putinţa economică, materială, tehnologică, umană, comunitară. Dacă visăm prea mult, posibilităţile concrete, realismul ne vor întoarce cu picioarele pe pământ. Cum am putea, în acest fel de conflict, să schiţăm viziunea potrivită? Potriveala, altfel spus, armonizarea componentelor posibile într-un ansamblu evocator vine din creativitatea răsărită pe cercetarea adâncă, amănunţită a realităţii. Iar creativitatea este consecinţa ideilor deosebite. Ideile deosebite se nasc în clipe de graţie. Naşterea lor poate fi stimulată prin competiţii, concursuri, specifice. Cercetarea se adresează specialiştilor. În acelaşi timp, dorinţele, aspiraţiile unei comunităţi pot fi cuantificate prin sondări sociologice relativ simple. Este o poveste a încercărilor, a căutării, a comunicării permanente prin imagini, a renunţărilor şi revenirilor, aşa cum o femeie frumoasă îşi caută rochia de gală potrivită la cele mai bune case de modă.

Cunoaştem cu toţii deja aceste gânduri simple, din meditaţii anterioare. Tocmai de aceea ar fi drăguţ să le focalizăm înspre o parte importantă şi semnificativă a oraşului nostru. Acea parte care va fi, curând, obiectul unui proiect de regenerare urbană. Sună atractiv, incitant. Regenerare, adică s-o facem să revină la viaţă nouă, dar şi s-o readucem la proprietăţile iniţiale. Altfel spus, se doreşte ca zona Lăpuşneanu, despre ea e vorba, să recâştige calităţile ei din trecut şi împreună cu altele noi, să devină scena vieţii potrivită modurilor actuale de trăire urbană. Am deschis deja, în puţine cuvinte, o întreagă filozofie a citadinului. Întrucât ideea de regenerare, părelnic simplă, ne aruncă, fie numai căutându-i înţelesurile primare, spre un proces sofisticat. În ce măsură acesta mai capătă şi formele estetice dorite, rămâne un mare semn de întrebare. Arta urbană, arta în general, nu este un produs metodic, rezultat al cercetării, ea pur şi simplu se întâmplă sau nu. Şi se întâmplă numai dacă sunt create condiţiile unor întâmplări minunate.

Se ştie că oraşul, ca obiect estetic, este rezultatul creativităţii susţinute peste generaţii. Rare sunt cazurile când un oraş se dezvoltă de la început până la sfârşit pe un proiect în timpul vieţii autorilor proiectului. Experienţa arată că unui asemenea proiect îi lipseşte ceva important. Îi lipseşte viaţa înrădăcinată într-o cultură şi tradiţie, capabilă să intervină instinctiv în timp, în formele urbane, pentru a le îmblânzi, a le adapta, a le coagula în identitate. Aşa s-a întâmplat cu oraşul Brasilia, conceput de arhitectul Oscar Niemeyer în forme moderniste pure, spectaculoase, dar străine de viaţa clocotitoare şi cosmopolită latino-americană. Tot aşa s-a întâmplat cu oraşul Chandigarh, capitala Punjabului, proiectat de celebrul arhitect elveţian Le Corbusier, în forme expresive profunde, dar străine profunzimii şi modului de viaţă indiene. În general aşa s-a întâmplat cu toate oraşele ideale imaginate de mari arhitecţi ai lumii. N-au ajuns niciodată să funcţioneze în formele imaginate. Viaţa urbană a corectat orgoliile artistice, devierile imaginale, dar, atenţie, a putut intra uşor în dezordine dacă proiectele nu au fost permanent adaptate la cerinţele comunităţii.

Şi în frumoasa noastră patrie sunt exerciţii urbanistice contrazise apoi de viaţă. Cunoaştem mulţi dintre noi Oneştiul. O mândrie modernistă a comunismului. Un oraş nou, cu spaţii generoase, conceput pe malul Trotuşului cu idei împrumutate de la acelaşi Corbusier… Câtă diferenţă între o astfel de structură urbană şi târgurile moldoveneşti clasice a căror stradă mare adunau întreg sufletul comunităţii! Ce s-a întâmplat între timp cu frumosul oraş de planşetă (adică desenat ca să arate bine pe hârtie)? A început să fie completat cu mulţimi de dugheni şi construcţii noi, mai corespunzătoare, se pare, unei vieţi urbane domestice…

Dar să revenim la „dulcele târg". Îndată după căderea comunismului a început şi la Iaşi dughenizarea. Un fenomen, fireşte resimţit negativ, de majoritatea ieşenilor. Putem recunoaşte acum că avea motive să se întâmple. În primul rând întrucât dughenizarea e specifică târgurilor noastre de la apariţia lor. Indiferent că vorbim de târguri ocazionale sau rămase permanente. Aceia care, în timp, au dat o formă urbană dughenizării au fost evreii. Aşa au apărut străzile comerciale din târguri. Cam tot aşa au apărut străzile comerciale la Iaşi. Acele străzi cu fronturi continue din case cu spaţii comerciale la parter, atât de atrăgătoare, în toate înţelesurile, pentru cetăţeanul venit la târguit. Atât de comode întrucât într-un astfel de spaţiu urban puteai găsi tot ce-ţi doreai. De la coase englezeşti, la zaharicale, mititei şi bere. De la haine second, la croitorii foarte bune. De la lenjerie la pălării şi multe, multe altele… Ei bine, nu numai că aceste străzi au fost distruse în mare parte, au mai rămas ici colo frânturi, dar oraşul, crescând de patru-cinci ori, nu a primit nimic echivalent acestei funcţiuni urbane. Cartiere imense, adevărate oraşe, au rămas cu dotări comerciale minime, presărate în mici complexe comerciale sau pe la unele partere de bloc din străzile mai importante. Nu era firesc ca, o dată cu întoarcerea capitalismului, într-un context sărăcăcios şi colbuit, să se întoarcă şi dughenele? Dovadă că s-au întors, le vedem şi azi prin zone importante din oraş şi le vom mai vedea. Asta întrucât nu s-au întors şi evreii pentru a le converti în străzi comerciale …

O poveste similară o aflăm în strada Lăpuşneanu. Istoria ei e sugestiv exprimată de mulţimea imaginilor păstrate. Ele vorbesc de prestigiul ei, de valoarea ei afectivă, de calităţile ei complexe resimţite ca atare de ieşeni şi vizitatori în acelaşi timp. Ea a devenit în cursul istoriei un spaţiu social reprezentativ pentru Iaşi. A devenit esenţa târgului, a comunicării. Căpătase chip occidental. Magazine diverse, librării, cafenele, crâşme, cinematografe, săli de spectacol, grădini de vară, toate concentrate pe un parcurs de un sfert de ceas. E bine să precizez că am descris o viziune proprie a trecutului celebrului "corso" ieşean. Zona n-a beneficiat de vreun proiect preliminar. Ea s-a născut în extensia naturală a oraşului istoric spre Copou, în proximitatea intersecţiei cu strada Gării care, în vremurile acelea, avea un rol esenţial în viaţa oraşului.

Acestei viziuni organice, realizate prin intermediul unei alterităţi comunitare, evreii, cărora în timp li s-au adăugat o mulţime de alte comunităţi mai mărunte (la un moment dat în Iaşi trăiau vreo cinsprezece naţii venite din toate părţile Europei), i s-a opus urbanismul comunist.