Nemulţumitului încă nu i s-a luat darul

Au trecut aproape două săptămîni de la alegerile din Republica Moldova, timp suficient pentru a mai răcori emoţiile unui scrutin mai riscant ca niciodată pentru vecinii noştri de peste Prut, drept pentru care haideţi să vedem astăzi, la calm, cine şi ce a câştigat din voturile de la 30 noiembrie. La o primă vedere, urmărind reacţiile partidelor, politicienilor, analiştilor, alegătorilor sau a generaţiei facebook (fosta generaţie "twitter” care reuşea – printr-o minune – în 2009 alungarea comuniştilor de la putere), toată lumea este supărată, dacă nu chiar dezamăgită, din fel de fel de motive. Socialiştii lui Dodon (25 de mandate, acum patru ani nici măcar nu existau!) sunt supăraţi că, deşi au terminat pe locul I (surprinzător, aşa cum ar spune orice om normal la cap), vor rămâne în opoziţie. PLDM-ul, principalul partid de guvernare (23 de mandate, cu 9 mai puţin decât acum patru ani) este dezamăgit că, aflat la o diferenţă de doar 0,35% de locul I, a obţinut cu două mandate mai puţin decât socialiştii (!), conform algoritmului de împărţire a mandatelor construit, cel mai probabil, după principiul "de ce să fie ceva simplu şi clar când poate fi mai degrabă complicat?”. Comuniştii lui Voronin, locul III în clasament cu 21 de mandate (faţă de cele 42 pe care le aveau acum patru ani) sunt şi ei nemulţumiţi, invocând fraudarea alegerilor, însă zbaterea lor îmi aduce aminte de eforturile cetăţeanului bine cherchelit pe care l-am văzut acum câţiva ani chinuindu-se să urce pe gheţuş dealul Ţicăului, fără şanse de reuşită. PDM-ul, democraţii de pe locul IV, aflaţi acum la 19 mandate (cu patru mai multe decât la scrutinul trecut) sunt şi ei uşor dezamăgiţi de faptul că, în ciuda tuturor investiţiilor faraonice făcute în campanie, prezenţa pe podium la sfârşitul unui scrutin electoral se dovedeşte a fi un lucru mai greu de realizat decât să-şi dea Bayern Munchen vreodată trei autogoluri într-un meci cu Steaua. Ultimii pe listă, primii admişi peste linie, Liberalii domnului Ghimpu (13 mandate, cu unul mai mult decât acum patru ani), sunt şi ei uşor nemulţumiţi de faptul că nu au câştigat alegerile pentru că ar fi putut astfel să îl propună pe eternul tânăr primar Chirtoacă la funcţia de prim-ministru (abia în acest caz la limita absurdului cred că am fi putut spera la un nou succes cinematografic semnat de Cornel Porumboiu). Societatea civilă, la rândul ei, este supărată pe partidele de la guvernare care au tras târâş-grăpiş Moldova spre Uniunea Europeană: faptul că nu s-au putut folosi încă de cele două ligheane, unul pentru lapte şi unul pentru miere, aşa cum îşi închipuiau tinerii hipsteri că se va întâmpla în doar câţiva ani, constituie – după părerea lor – măsura eşecului unei guvernări europene (stângace, pe alocuri) pe durata ultimului mandat. Analiştii politici nu ştiu ce greşeli să mai găsească în politicile guvernării de-a lungul celor patru ani trecuţi într-o viteză teribilă, parcă pentru a-şi justifica propria lor apetenţă pentru eşec: "E bine, parcă, să nu fie prietenii lui Putin la putere, însă nici cu prietenii europenilor nu suntem mulţumiţi.” Diaspora, la rândul său, este şi ea supărată pe guvernarea democrată pentru faptul de a fi organizat alegeri taman într-o zi de duminică, oprind prematur petrecerile de sâmbătă seara (altfel nu se poate explica prezenţa sub aşteptări la urne a celor care, aparent, vor să se întoarcă acasă, într-o ţară garantat democratică şi europeană). Una peste alta, atunci când am descoperit o expresie foarte plastică din Republica Moldova (“Nunta nu este reuşită dacă nu se termină cu o bătaie”), nu m-aş fi gândit cât de mult adevăr zace în ea.

Lăsând la o parte sentimentalismele şi pasiunile, din punctul meu de vedere, analizând la calm alegerile proaspăt validate din Republica Moldova, cea mai importantă şi fericită concluzie pe care o putem trage, indiferent de frustrările punctuale, este aceea că actuala guvernare rămâne să îşi ducă treaba la bun sfârşit, să ducă Moldova spre un viitor european. În condiţiile unei dezamăgiri populare generate de un nivel de aşteptări iraţional de mari după patru ani de reforme dureroase, în combinaţie cu toate eforturile vizibile şi mai puţin vizibile ale Rusiei de a-şi aduce înapoi copilul rătăcit care a prins gust de trai mai bun, performanţa obţinută de coaliţia guvernamentală de a rămâne la putere cu un scor relativ bun (vorbim aici de 55 mandate pro europene faţă de doar 46 vorbitoare ostentativ de limbă rusă) este una de excepţie în contextul regional atât de tensionat. Slavă Domnului, de data aceasta nemulţumitului nu i s-a mai luat darul! Exemplul măturării de la putere a guvernării CDR din România anului 2000 când, la fel, generaţii de "dezamăgiţi” au făcut să avem de ales între Ion Iliescu si Vadim Tudor nu poate fi decât dovada, paradoxală, a maturizării electoratului basarabean. Analiştii politici din R. Moldova s-au oripilat sau extaziat în cor, depinde de cine plătea muzica, de rezultatul surprinzător luat de Dodon si ştrumfii săi socialişti, puţini fiind aceia care au realizat că doar conjunctura eliminării din cursă a unui alt candidat susţinut de Kremlin, Renato Usatîi, i-a adus în turbincă nişte voturi în plus. La fel, în goana după lacrimi şi durere, nimeni nu a realizat că, de fapt, PLDM-ul radical pro european a fost singurul care şi-a asumat şi jumătatea goală a paharului, aceea a reformelor guvernamentale dureroase, fapt care s-a regăsit în scăderea numărului de mandate. Faptul că celelalte partide pro europene din coaliţia guvernamentală au câştigat mandate în plus înseamnă, după părerea mea, doar că unii au simulat implicarea în procesul de reformă al Republicii Moldova, ciugulind macul de pe covrig la sfârşit. Însă, din punctul meu de vedere, nici măcar acest lucru nu este important. Ceea ce este esenţial pentru Republica Moldova în acest moment este că drumul continuă să meargă înainte, spre un viitor european, spre valori morale concrete, spre o societate europeană, acolo unde le este locul oamenilor buni din Basarabia. Cât despre România, aşa cum spuneam şi acum două săptămâni, important este că nu vom avea nevoie din nou de vize pentru Basarabia.

P.S. Recitind ceea ce am scris acum două săptămâni, înainte de alegerile din Basarabia, pentru un singur lucru trebuie să îmi fac mea culpa: am fost absolut convins că socialiştii "vor lua un scor ruşinos” şi vor rămâne în opoziţie "chiar dacă şi-l vor pune pe Putin în frunte”. Scorul, e drept, a fost ruşinos, dar dintr-un punct de vedere diametral opus (am mai multe explicaţii, poate discutăm data viitoare dacă va mai fi de interes), însă ce mă bucură cel mai mult este că domnul Putin va fi doar mentorul principalului partid de opoziţie din Republica Moldova, un fel de ridicol Che Guevara pe tricourile din tinereţe ale domnului Victor Viorel Ponta.

Radu Popescu este consultant politic în Republica Moldova