Nicolae Manolescu şi ostilitatea faţă de prezent

Într-un recent articol publicat pe blogul ziarului „Adevărul”, domnul Nicolae Manolescu, ambasadorul României la UNESCO, preşedintele Uniunii Scriitorilor, directorul revistei „România literară”, membru al Academiei Române, Profesor emerit al Universităţii din Bucureşti, înseilează câteva date de istorie literară, la îndemâna oricui şi, ca să le lege cumva, foloseşte un artificiu care îi poate impresiona pe necunoscătorii îngrijoraţi de soarta literelor române: pe ăştia tineri, domnule, nu îi mai interesează ce a fost înaintea lor, cred că totul începe şi se încheie cu ei. Nu e prima oară când fostul critic emite verdicte false, de o ignoranţă voită (pentru că oricine se vânzoleşte în viaţa literară ştie, măcar din presa de profil, cum stau lucrurile). E plină Istoria critică de astfel de generalizări concentrate în două-trei rânduri, emanate pe necitite, ba despre literatura din ultimii 25 de ani, ba despre literatura basarabeană… De astă dată, critica impusă în ultimii ani este luată în vizor şi acuzată de apatie faţă de clasici: „Am scris, nu o dată, despre prezenteismul care caracterizează generaţiile din urmă, ostile ideii de istorie literară. Mai ales după 1989, un interes aproape exclusiv pentru literatura (şi, desigur, nu numai pentru literatura) prezentului aruncă în uitare scriitori şi opere de altădată.” De asemenea, nu e prima oară când dl Manolescu se declară dezamăgit de criticii care ţin azi prim-planul, dintre care, din pură întâmplare, nici unul nu a ieşit de sub directa sa oblăduire. Criticii pe care a pariat dl Manolescu după 1990 s-au orientat către alte domenii, mai lucrative ori bat încă, de ceva vreme, la porţile consacrării.

Mă întreb dacă merită luată în serios o astfel de notiţă superficială. Dacă atitudinea care transpiră din ea ar fi accidentală, nu ar merita un răspuns. Domnul Nicolae Manolescu este dator, el însuşi, faţă de reputaţia sa de critic important, faţă de cărţile publicate atunci când trăia în miezul literaturii şi era la zi cu ce se publica, să îşi cântărească mai atent afirmaţiile. A vorbi despre ostilitate faţă de ideea de istorie literară în legătură cu „generaţiile din urmă” nu e simplă nepricepere, e de-a dreptul tendenţiozitate. Cea mai firească şi mai de bun simţ replică este simpla înşiruire a unei puzderii de nume şi de teme care îl contrazic de la sine. Oricât de sec, oricât de antipatic, exerciţiul merită făcut, nu pentru împrospătarea memoriei domnului Manolescu, cât pentru corecta restabilire a adevărului. Paul Cernat a semnat cărţi despre avangarda românească, despre modernismul „retro” în romanul interbelicşi despre existenţialismul românesc; Andrei Terian s-a impus cu o monumentală lucrare despre G. Călinescu; Antonio Patraş a publicat cărţi solide despre I.D. Sîrbu, G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu; Mihai Iovănel a dat o foarte acribioasă lucrare despre Mihail Sebastian; Doris Mironescu s-a ocupat şi se mai ocupă de viaţa şi opera lui M. Blecher; Răzvan Voncu a scris bune studii despre confesiunea în literatura veche; Angelo Mitchevici a convins unanim prin monumentalele monografii despre decadentism, ca şi prin studiile despre cei doi Caragiale, tatăl şi fiul; Oana Soare a dat o foarte bună monografie dedicată lui Petru Dumitriu, Alex Goldiş a analizat fenomenul trecerii criticii literare de la discursul ideologizant al anilor ʼ50 la apărarea esteticului. Cu teama de a lăsa pe dinafară critici şi studii de toată isprava, mai deschid o listă, pe care figurează cartea lui Adrian Tudurachi despre Mihail Dragomirescu, cea a Ligiei Tudurachi despre romanele lui E. Lovinescu, studiile lui Radu Vancu despre Eminescu şi Mircea Ivănescu, monografia lui Dragoş Varga despre Radu Stanca, lucrările lui Şerban Axinte despre cristalizarea teoriilor despre roman, studiul Ralucăi Dună despre reprezentările autorului în literatură şi artele plastice, cartea Biancăi Burţa Cernat despre scriitoarele interbelice, cea a lui George Neagoe despre Doinaş, ineditele lucrări ale Andreei Răsuceanu despre Mircea Eliade, recenta monografie a Luminiţei Corneanu despre Leonid Dimov, tot proaspăta apariţie a lui Cosmin Borzo dedicată lui Marin Sorescu, lucrările lui Adrian Jicu despre H. Sanielevici sau V. Alecsandri, monografia Crinei Bud despre A.E. Baconsky, biografia lui I.D. Sârbu redesenată de Daniel Cristea-Enache, cartea despre E. Lovinescu a Teodorei Dumitru, studiul lui Felix Nicolau despre Eminescu, cel al lui Călin Crăciun despre etnocritică, ori al lui Mircea Păduraru despre imaginea diavolului în cultura română; şi încă: monografia despre Mircea Horia Simionescu a Gabrielei Gheorghişor, studiile despre Urmuz şi despre „modernitatea conservatoare” în romanul european ale lui Adrian Lăcătuş, monografia Andreei Mironescu dedicată lui Paul Zarifopol. Şi ar mai fi multe, chiar foarte mult lucrări de istorie literară dedicate clasicilor de critici tineri şi încă tineri. Apar anual zeci de exegeze doctorale la origine, ale unor autori care poate nu s-au ilustrat, precum cei amintiţi înainte, în presa culturală, pe teme actuale.Toate titlurile din pomelnicul de mai sus sunt apariţii recente, din ultimii ani. E limpede pentru oricine vrea să vadă că asistăm, binevoitori sau impasibili, asta e problema fiecăruia, la un fenomen de resuscitare a interesului faţă de istoria literară, faţă de clasici. E drept că unii autori canonici, precum Creangă, Sadoveanu, Arghezi, Blaga încă nu şi-au găsit exegetul în rândul criticilor mai tineri. Dar aceştia sunt abia la început de drum; toate semnele arată că istoria literară a devenit mai atractivă decât critica la zi, foiletonistică.

Aşa stând lucrurile, mă tem că e mai plauzibilă ostilitatea domnului Nicolae Manolescu faţă de criticii şi istoricii literari care vin după domnia sa, decât ostilitatea acestora faţă de trecut. 

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi