Noua stângă, vechea dreaptă

Acum vreo doi ani am văzut la televizor un sindicalist grec (devenit preşedinte sau aşa ceva al unei confederaţii sindicale la nivel european). Omul avea vreo 60 de ani (sau cel puţin arăta de parcă ar fi avut 60 de ani), avea faţa plină de riduri şi arăta ca un muncitor care toată viaţa lui trăise în clasa de jos.

Denota şi extrem de multă dârzenie. Părea un om pentru care pulanele jandarmilor erau o frecţie la picior de lemn, fiindcă pielea lui era deja bătătorită. Şi toată fiinţa lui arăta că, dacă e nevoie, iese din nou la bătaie – la propriu – pentru a apăra drepturile celor ca el.

Pe scurt, era suficient să-l vezi şi pe urmă să afli că e lider sindical ca să-ţi dai seama că da, arată chiar ca un lider sindical.

Mi-am amintit de el revăzând fotografii cu protestele de la noi din ultima vreme ale noii stângi. Aici toţi protestatarii, fără excepţie, par oameni care nu duc şi n-au dus niciodată grija zilei de mâine. Toţi cei din noua stângă româneacă pe care-i cunosc lucrează fie în corporaţii, fie pentru corporaţii, fie în ONG-uri suficient de solide din punct de vedere financiar încât să ofere salarii decente (adică semnificativ mai mari decât salariul mediu net pe economie). Sau, dacă nu, au soţi/ soţii/ părinţi care lucrează în zona asta. Middle class bureaucracy.

Şi, culmea, toţi sunt albi. Din când în când defilează şi cu vreun personaj din zona urbană ultra-săracă pe care-l adoptă temporar ca mascotă. Ca să-şi clameze deschiderea şi umanitatea – dar şi, cred eu, ca să-şi reafirme (poate inconştient) privilegiile de clasă şi de putere.

Grosul sărăciei din România se află, în prezent, în zona rurală. Nu văd reprezentanţi ai noii stângi vorbind foarte des despre asta. Nu-i văd cerând o strategie pe termen lung de urbanizare a României, în urma căreia în 20 de ani procentul celor care locuiesc în mediul urban să fie de cel puţin 75%, de exemplu (prin contrast cu 52%, cât este în prezent).

Prin „urbanizare” înţeleg aici asigurarea pentru locuitorii din orice comunitate a accesului la standarde urbane de locuire: acces la apă potabilă şi apă curentă, acces la electricitate, acces la servicii educaţionale şi medicale de tip urban – şi, în general, acces la toate amenităţile specifice vieţii urbane.

La fel, nu-i văd militând foarte convins pentru schimbarea politicilor din educaţie, astfel încât fiecare copil să se bucure de şanse egale de acces la educaţie, indiferent de mediul de rezidenţă al copilului, de veniturile părinţilor, de etnie, de limbă maternă, de dizabilităţi ş.a.m.d.

Ceva e profund în neregulă aici – sau cel puţin aşa mi se pare mie.

Pare că asistăm la formarea unei noi elite a burgheziei urbane middle class, în conflict deschis cu vechea elită (conservatoare şi neoconservatoare).

Singura diferenţă e că vechea elită se legitima de la religie şi filosofia clasică, pe când cea nouă se legitimează de la psihologie/ psihiatrie şi postmodernism (şi uneori de la marketing). A, şi mai e şi diferenţa de vârstă. Grosul vechii elite cuprinde oameni între 40 şi 60 de ani, iar grosul celei noi oameni între 25 şi 35 de ani.

În rest, mecanismele de auto-generare şi de auto-replicare îmi par identice. Cum identică mi se pare şi abordarea top down: „noi ştim ce e mai bine, noi ştim cum arată lumea ideală, noi îi învăţăm (pentru că îi conducem) pe cei de jos”. Ideologia grassroot a noii stângi româneşti e mai mult retorică, fiindcă „grassroot” e ceva care porneşte chiar de jos – adică de jos de tot, nu de la nivel de middle class (relativ) prosper.

Nici incluziune n-am văzut prea multă. Am văzut, în schimb, mult patronaj (adesea generos, fireşte, şi bine intenţionat, ghidat de principii pe care le numim îndeobşte „nobile” – dar tot patronaj).

Aşa încât clivajul dintre „vechea dreaptă” şi „noua stângă” pare să fie doar conflictul dintre două elite ale clasei de mijloc – dintre care una, mai tânără, mai proaspătă şi mai energică, încearcă să o înlocuiască pe cealaltă (care se apără devenind din ce în ce mai isterică şi mai rigidă – sau, alternativ, mai deprimată).

Pe scurt: un banal conflict între generaţii, în care noua generaţie o dizlocuieşte şi o delegitimează pe cea veche uzând de noi teme retorice, pe care vechea generaţie nu le stăpâneşte şi, în consecinţă, nu ştie să le contracareze.

Dacă nu mă credeţi că doar despre asta pare să fie vorba, vedeţi ce face cu adevărat noua stângă în Grecia sau în Spania (sau chiar în Statele Unite) şi comparaţi cu ce se întâmplă la noi.

Veţi descoperi aceeaşi deosebire ca cea dintre sindicalistul grec de care pomeneam la început şi orice sindicalist român.