O altă frecţie la un picior de lemn

Mereu apare întrebarea: ce e viaţa fără riscuri? Ce rost mai are să trăieşti, dacă nu ai măcar un viciu care să îţi pună, chiar şi un dram, viaţa şi sănătatea în pericol? Un mod prin care să scoţi lesa animalului din tine şi să îl laşi să zburde pe câmpii de nebun? Plăcerea adevărată nu poate fi declanşată decât printr-o împrejurare care implică un pericol, oricât de mic, ce atrage după sine o eliberare, un katharsis.

Sunt caracteristici comune la toate viciile şi la toate dependenţele, dar fiecare are totuşi personalitatea lui. Fumatul, în schimb, e dintre cele mai perverse, e ca o nevastă urâtă, proastă şi frigidă, care nu-ţi oferă aproape nimic, decât companie, dar îţi ia şi cămaşa de pe tine. Bietul fumător, legat într-o căsnicie perdantă, este zilnic bătut şi jefuit de propriul partener de viaţă, fără a avea măcar o dată ocazia de a urla extatic: Este!…

Nu acord importanţa gravă pe care alţii o acordă, nu cred că, dacă ai inspirat o gură de fum de ţigară, îţi dăunează iremediabil sănătăţii tale sau a copiilor, ori echilibrului lor fizic şi mental, nu cred că mirosul de fum e la fel de periculos ca şi fumatul însuşi ş.a.m.d. Astea sunt exagerări. Ceea ce mă fascinează pe mine este dependenţa de fumat în sine. O dependenţă, pe cât de lipsită de plăcere reală fizică, pe atât de puternică la nivel psihic.

Pentru că e vorba aici de formarea unui întreg tabiet, pe care doar fumătorii îl au, ca nişte copii, tabiet care implică achiziţionarea de jucării (pachetul de ţigări, brichetă sau alte accesorii) şi dedicarea, uneori totală, într-un ritual al pufăitului fără de care ziua nu poate să înceapă, să continue sau să se termine.

Mai e comunicarea ce se desfăşoară în jurul ţigării. Se ştie, la fumoar sunt cele mai interesante discuţii cu cei mai interesanţi oameni, şi atmosfera cea mai mişto. Nefumătorii habar nu au câte pierd neavând acces în camera semiobscură, neaerisită, supraaglomerată şi îmbâcsită până la refuz de fum, unde hohotele de râs răsună tot timpul şi glumele curg ca pe bandă rulantă. Acolo toate secretele se sparg şi toate inhibările dispar. Poate doar asta ar fi adevărata plăcere a fumatului, acum mă gândesc, dar pentru aşa ceva chiar trebuie să „te pregăteşti” de acasă tot restul zilei?…

Altceva ce poate fi? N-am văzut niciun fumător dând ochii peste cap de la senzaţii copleşitoare provocate de fiecare ţigară pe care o arde în gură. Plăcerea generată de inhalarea fumului cu nicotină poate fi comparată cu aceea a unei hiperventilaţii forţate timp de câteva secunde. Obţii acelaşi soi de „high”, unul perfect normal şi la îndemâna oricărui nefumător la orice oră, fără niciun alt accesoriu. În schimb am văzut oameni atât de afectaţi de nevoia fumatului, încât erau în stare să facă orice pentru a şi-o satisface. Cum rămâne atunci cu vorba legată de vicii: „Omoară-mă, dar măcar fă-mă să-mi placă”?…

Pe lângă faptul că e lipsit de plăcere, mai e şi extrem de costisitor. E doar un reflex, o mişcare repetată de atât de multe ori încât a intrat în gena omului, ea poate fi făcută şi fără obiectul în sine. Mişcarea, nimic altceva. Cu banii cheltuiţi pe ţigări ţi-ai putea procura un aparat de aerobic sau un viciu mult mai „consistent”, mai palpabil: sex, băutură, droguri etc. Ceva adevărat!…

Şi mai e un lucru: stresul provocat de fumat care e un risc pentru toţi cei din jurul fumătorului. Atenţie, nu e vorba de îmbolnăvire, ci de grija celor care te văd chinuindu-te şi care sunt încă sănătoşi. Cancerul atât de des pomenit nu trebuie să fie neapărat de la fum, ci de la stresul provocat de nevoia de fum. Pentru că pe moment fumătorul simte o eliberare, dar apoi, imediat după chiar, apare nevoia următoarei ieşiri, stres pe care nu-l suportă doar el, ci şi ceilalţi. Tu uiţi de alte probleme, singura preocupare, ca un refugiu mental, este să îţi faci timp pentru următoarea „şedinţă”, pentru „gândit”, pentru „timpul cu tine”, pentru „regăsire”. Ţigara te prinde însă ca într-o chingă, nu mai eşti liber, animalul tău nu mai zburdă, ci se învârte în jurul cozii, ameţit. În consecinţă tuşeşti, miroşi, starea ta generală e degradată, asemenea unui salahor. Şi cum altfel, dacă munceşti zi de zi, oră de oră, fără pauză? Nu poţi fi amator în meseria asta, te obligă la profesionalism, mai ales dacă eşti slab şi nu te ţii tare pe poziţii. E ca o amantă cu care te distrezi la început, care te „înţelege”, dar care apoi vrea să locuiască la tine acasă, cu tine în pat, să-i ia locul neveste-tii…

Din punct de vedere logic sunt 4 situaţii: fumezi şi te îmbolnăveşti (ai riscat şi te-ai fript), fumezi şi nu te îmbolnăveşti (ai riscat şi ai avut noroc), nu fumezi şi te îmbolnăveşti (nu ai riscat nimic, eşti împăcat că nu a fost vina ta, ai avut doar ghinion), nu fumezi şi nu te îmbolnăveşti (n-ai mâncat, nici gura nu-ţi pute). Fumătorii pomenesc cel mai adesea doar de situaţia a doua, după care se aprobă reciproc şi îşi aprind o nouă ţigară liniştiţi…

Tranşant, totul se rezumă în felul următor, nu în prezent, ci în viitor: dacă te afli bolnav, singur şi decrepit – ceea ce e destul de sigur pentru oricine – şi te gândeşti la trecutul în care ai fost sănătos, şi evaluezi toate riscurile pe care ţi le-ai asumat în viaţă, câte dintre ele ai elimina şi câte ai păstra?