Oamenii anului 2013 (I)

La sfârşit de decembrie se poate încerca o trecere în revistă a personalităţilor care au marcat anul 2013. Fără pretenţii de clasament şi, pe cât posibil, fără a limita discuţia la cei ce beneficiază de putere, avere şi notorietate, un bilanţ ar putea fi util. Dacă stimulează gândirea critică, dacă ne ajută să reflectăm şi la ceea ce nu a ajuns (încă) sub lumina reflectoarelor, un astfel de exerciţiu este cu atât mai necesar.

Din păcate, acţiunea liderilor – politicieni, lideri de opinie, oameni de afaceri – ajunge deseori să fie înghesuită în cadre temporale strâmte, ca şi cum procesele pe care ei le generează ar trebui neapărat să fie vizibile pe termen scurt. Arareori se întâmplă astfel, mai ales în cazul oamenilor cu adevărat influenţi. Iar unii dintre noi am fi pregătiţi să admitem – neştiinţific, dar nu total lipsit de temei – că în politică răul tinde să iasă la suprafaţă mai rapid decât binele.

Aşadar, nu trebuie să ne surprindă faptul că şi 2013, asemeni anului precedent, a fost anul războaielor civile, al oamenilor asasinaţi pe considerente de religie, rasă, etnie sau afinităţi politice. Folosirea armelor chimice, în Siria, a fost şocantă, dar noi au fost doar mijloacele, nu şi dorinţa de a ucide. A fost, din nou, un an în care bolile, foametea şi sărăcia, dar şi opresiunea politică şi terorismul de stat au luat vieţi şi au compromis destine.

Am avut şi noi, cei din „Nord”, ocazia de a medita asupra propriei libertăţi şi a gradului în care ea poate fi îngrădită în mod legitim. A fost anul lui Edward Snowden, ale cărui dezvăluiri nu au cum să ne lase indiferenţi, dincolo de trăsăturile personalităţii lui sau de modul în care şi-a găsit un nou cămin, la Moscova. Marea întrebare este dacă cetăţenii democraţiilor liberale vor găsi, în viitorul apropiat, resursele necesare pentru a amputa măcar unele dintre tentaculele Statului-Big Brother. Din păcate, nu avem prea multe motive de optimism.

Gazda primitoare a lui Snowden, preşedintele rus Vladimir Putin, a avut parte de un an excelent. Totul a părut să meargă bine pentru liderul autoritar de la Kremlin, din punct de vedere al imaginii sale internaţionale: iniţiativa referitoare la armele chimice ale regimului sirian şi blocarea procesului de apropiere al Ucrainei de UE sunt, probabil, succesele cele mai notabile, iar recenta amnistiere a lui Mihail Hodorkovski şi a altor contestatari pregăteşte jocul de imagine din perioada Olimpiadei albe de anul viitor.

În Statele Unite, 2013 a fost anul lui Ted Cruz şi al colegilor săi Republicani asociaţi cu mişcarea Tea Party, chiar dacă au pierdut bătălia pe marginea reformei sistemului de asigurări medicale înaintat de administraţia Obama şi, pe termen scurt, şi-au înrăutăţit perspectivele în propriul partid. Cât despre preşedinte, primul an din noul mandat a fost unul pe care şi-ar dori să-l uite cât mai repede.

S-ar părea că anul care se încheie a fost ultimul în care Silvio Berlusconi a influenţat decisiv politica italiană, chiar dacă e bine să fim precauţi atunci când ne referim la Il Cavaliere. Factorii penali s-au dovedit mai puternici decât cei politici, care ar fi dus mai degrabă la continuarea poveştii de dragoste între Berlusconi şi dreapta italiană. O altă poveste de iubire – maternă şi protectoare – merge înainte, netulburată, în Germania, unde Angela Merkel s-a văzut recompensată pentru stilul său precaut, sobru şi încăpăţânat, etalat atât acasă, cât şi în Europa. Altfel, e greu de găsit vreun lider executiv vest-european care să aibă motive de încântare, rememorând ultimele douăsprezece luni. În Franţa şi în Marea Britanie, personalităţi precum Marine Le Pen sau Nigel Farage s-au dovedit, prin comparaţie cu rivalii lor din spectrul politic tradiţional, mult mai apte să speculeze incertitudine şi frica, inclusiv faţă de noul conţinut al integrării europene.

Cât despre frontul comunitar, s-ar putea spune că a fost un an al stagnării: nici liderii principalelor instituţii, nici politicienii de partid şi nici tehnocraţii de la Bruxelles nu au reuşit să se distingă prin acţiuni notabile. Pregătirea pentru alegerile de anul viitor şi perspectiva unor schimbări de anvergură nu au oferit un cadru favorabil pentru iniţiative ambiţioase.

A fost, desigur, şi anul Papei Francisc I, ale cărui opinii şi atitudini au ajuns să fie intens discutate nu doar în interiorul, ci şi dincolo de graniţele comunităţii catolice. Deloc rezervat în privinţa dialogului cu societatea, înzestrat cu un remarcabil talent de comunicator, primul Papă venit din America Latină va fi cu certitudine un lider de opinie respectat şi influent, pe plan internaţional.