Caută 
1 MIN
De dragul lexicografilor viitorului, merită notat că foamenii sunt tot un fel de oameni, dar dintr-aceia măcinaţi de o foame nestăvilită.
În grădina Carpaţilor locuiesc două tipuri de hominide: oamenii şi foamenii. Primii se hrănesc mai ales cu alimente de origine vegetală, ceilalţi consumă carne (atenţie, poate conţine urme de alune!), chiar şi în post.
Sărăcia i-a îndemnat pe oameni să adopte fără fasoane cele mai îndrăzneţe tendinţe culinare vegetariene. Unii s-au născut şi au crescut doar cu organic food, în vreme ce alţii, neavând nici paie de pus pe foc, au îmbrăţişat stilul raw vegan, mâncând tot ceea ce mama natură a lăsat în stăpânirea şi chivernisirea urmaşilor lui Adam: frunze, fructe, seminţe, vlăstari, muguri, rădăcini, scoarţă ş.a.
Spre deosebire de oameni, foamenii necesită atenţie nu atât pentru înclinaţiile lor carnasiere, cât pentru alte deprinderi pe care le vom detalia în cele ce urmează.
De dragul lexicografilor viitorului, merită notat că foamenii sunt tot un fel de oameni, dar dintr-aceia măcinaţi de o foame nestăvilită. Ei nu se confundă nici cu fomiştii, rasă întâlnită îndeosebi la oraşe, nici cu Flămânzilă, celebrul personaj al lui Creangă, pentru simplul motiv că foamea lor nu ţine de hrană, mai importante decât pornirile alimentare fiind setea de avere şi setea de putere.
Din punct de vedere anatomo-fiziologic, foamenii se disting fie după rotunjimi, fie după ascuţimi. Foamenii rotunjori sunt bine prinşi de condeiul lui Arghezi: rumeneală de fată mare pe bucile obrajilor, ochi mici şi rătăciţi, palme groase, chip de om de zăpadă rău proporţionat. Gem studiourile de televiziune de asemenea fiinţe spătoase! Foamenii ascuţiţi îşi ascund reputaţia de maţe-pestriţe sub aparenţa de ghiocei delicaţi şi bonomi. În Pamflete vesele şi triste, Mircea Dinescu schiţează câteva portrete ale acestor hominizi de tranziţie: subţirei şi cu pistrui, pleoape fâlfâinde, ochi de catifea, gheizere de inteligenţă, îngeraşi cu petliţe.
Foamenii nu trăiesc în locuinţe pentru că pohta lor de spaţiu vital necesită teritorii de mărimea unor rezervaţii naturale. La mijloc de domeniu des, foamenii înalţă, precum termitele braziliene, fortificaţii vizibile de la mare depărtare. Numite şi viloace, aceste bastioane sunt deopotrivă spaţii de locuit şi simboluri falice, adică de fălit. Cum altfel să-ţi etalezi bogăţia şi puterea? Pentru cei ce nu ştiu deja, deosebirea dintre o vilă şi o viloacă ţine de gust. Oamenii înstăriţi îşi fac vile (case frumoase înconjurate de grădini), foamenii ridică mausolee menite să-i înciudeze pe faraoni.
Nici mijloacele de deplasare ale foamenilor nu sunt dintre cele obişnuite. Spre deosebire de oameni, care-şi cumpără câte o maşină la un deceniu ori chiar niciodată, foamenii deţin parcuri auto, întocmai ca instituţiile de interes naţional în slujba cărora se pun cu abnegaţie şi devotament. Hergheliile de cai-putere pe care le posedă foamenii au, ca şi viloacele, dublă funcţie, practică şi simbolică. Din pudoare, nu le detaliem. De altfel, e cunoscut faptul că foamenii, indiferent de soiul lor, adipos sau uscăţiv, au nevoie de parcuri auto ca să aibă cu ce asorta zilnic girofarele (corect: girofarurile) pe care şi le-ar pune până şi pe oala de sarmale (Dinescu).
Fiindcă tot am pomenit nesaţul de faruri rotative al foamenilor, nu e lipsit de noimă să arătăm că aceste carnivore cu chip de om au început a se deda la frivolităţi intelectuale de teapa doctoratelor. Contextul e favorabil, n-avem ce spune! Anual, în România sunt înmatriculaţi peste 20.000 de doctoranzi şi pădurea n-ar fi pădure fără uscături. În Parlament, cam 25% dintre aleşi deţin sau sunt pe cale de a obţine titlul de doctor în vreo ştiinţă fizică sau metafizică. Prin ministerele patriei, măcar vreo doi sau trei din zece angajaţi trec de doctori în ceva! Ba chiar există ministere unde toţi, de la portar la secretar, ar fi putut ajunge doctori dacă presa şi-ar fi văzut de ale ei!
Pentru cei ce nu ştiu deja, deosebirea dintre oamenii cu doctorat şi foamenii-doctori ţine de tehnică şi de viteză. În mod normal, foamenii nu-şi elaborează singuri doctoratele, ci le tunează, apoi le montează girofare, ca să le poată trece mai rapid şi mai uşor prin noianul celorlalte doctorate. E ca la deszăpezire. N-aţi băgat de seamă, oameni buni, că foamenii nu se înzăpezesc niciodată, nici chiar când urgia albă acoperă casele bieţilor oameni ce-au avut nefericita inspiraţie de a-şi sădi locuinţele în calea crivăţului?
În medii neprielnice precum puşcăria, foamenii proliferează. Acolo unde oamenii de rând se strică trupeşte şi sufleteşte, foamenii se prefac pe nesimţite în spirite renascentiste. Unii se înmulţesc ca după scripturi, de zici că au de gând să umple pământul cu stirpea lor. Atinşi de fulgerul inspiraţiei, cei alfabetizaţi ajung să scrie într-o zi cât alţii într-un an şi publică tomuri după tomuri, de se sparie gândul. Alţii, puşi la răcoare pe motiv că-s nefiresc de avuţi, sfârşesc lăsaţi la vatră putred de bogaţi, de-ţi vine a gândi că aista nu-i lucru curat. Şi, ca să nu se spună că ne-am bătut gura de pomană, ne întrebăm şi noi ce zice lumea: la aşa car cu oale, mai e de ajuns un biet ciomag?
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
