Obsesia inegalităţii

Pentru o bună parte a mass media şi a lumii academice şi intelectuale din Occident a deplânge inegalitatea de pe planetă a devenit unul dintre subiectele majore la ordinea zilei. Chiar şi în România s-au auzit recent astfel de voci îngrijorate că depunerile în bănci deţinute de 2 procente din populaţie ar fi mai mari decât ale tuturor celorlalţi. Iar statistici furnizate de Oxfam, o confederaţie de 17 ONG-uri şi unul dintre exponenţii cei mai vizibili ai mesajului stângii progresiste, ca aceea care calcula că averea celor mai bogaţi 62 de oameni de pe planetă ar fi egală cu cea însumată a celor mai săraci 3,6 miliarde, veneau să ofere muniţie de atac pe această direcţie. Un moment important din acest punct de vedere a fost apariţia în 2014 a cărţii economistului francez Thomas Piketty, considerat de The Economist un "Karl Marx modern", intitulată "Capitalul în secolului al 21-lea". E foarte probabil, de altfel, ca titlul care face automat trimitere la "Capitalul" lui Marx să nu fi fost ales chiar întâmplător.

Cartea a devenit rapid un best-seller, cu vânzări impresionante şi în Europa, şi în America, transformându-se imediat într-o adevărată biblie a stângii progresiste şi alimentând astfel retorica intelectuală şi politică anti-capitalistă. La puţin timp după apariţia acesteia, în mai 2014, Paul Krugman, unul dintre cei mai cunoscuţi economişti progresişti americani, profesor la Princeton, considera în "New York Review of Books" că avem de a face cu "o magnifică şi revelatoare meditaţie asupra inegalităţii". Teza centrală a cărţii cu pricina este aceea că în societăţile capitaliste inegalitatea va creşte continuu. De unde nevoia unei intervenţii din afară care să corecteze această realitate, să schimbe cursul tendinţelor actuale. Inevitabil, cartea, aplaudată entuziast de stânga, a stârnit reacţii contrare de partea dreptei. Există de altfel destui economişti care chiar contrazic în plan teoretic concluziile lui Piketty, punând în discuţie metodologia adoptată de el. Însă, dincolo de asta, volumul de 600 de pagini, tradus şi în româneşte, conţine destule date interesante utile în cercetarea economică. Problema principală, avansată de criticii ei, este alta şi este sintetizată de The Economist care într-unul din articolele pe care i le dedică constată că, deşi găsim în carte destule exemple de excelentă analiză teoretică ca ghid de acţiune practică (Piketty are şi un număr de recomandări de politici care ar trebui adoptate la nivel global), este total neadecvată, chiar dăunătoare.

Probabil vă veţi întreba de ce este adusă acum în discuţie o carte apărută în urmă cu doi ani. Ei bine, pentru că acest gen de discuţie este extrem de relevantă şi de actuală în plan politic şi la noi, şi în afară. Iată că în America, unde problema inegalităţii era până nu demult considerată o obsesie europeană, a devenit aproape peste noapte un element esenţial în campania prezidenţială, constituind osatura principală a retoricii lui Bernie Sanders, contracandidatul lui Hillary Clinton, aplaudat entuziast mai ales în campusurile universitare americane. De altfel, într-un articol publicat în "Le Monde" în 16 februarie, anul acesta, Thomas Piketty se declară fără rezerve simpatizantul "socialistului Sanders"scriind că, deşi "maşinăria Clinton" şi "mainstream media" ar putea în final să-l împiedice să câştige nominalizarea democrată (astăzi ştim deja că Hillary Clinton a acumulat deja numărul necesar de delegaţi), în viitor "alţi Sanders, mai tineri şi mai puţini albi(nn: o expresie a obsesivei ideosincrazii progresiste faţă de "omul alb"!) ar putea câştiga într-o zi alegerile prezidenţiale americane şi schimba faţa ţării".

Ideea de a prezenta inegalitatea drept principala problemă a omenirii şi de a cere măsuri împotriva acesteia este tentantă la prima vedere. De aceea este şi extrem de populară printre tineri şi de aceea este şi destul de greu să contrazici astfel teze. Însă, în felul în care este pusă problema sunt eludate cel puţin două aspecte fundamentale. Prima este aceea că pentru omul obişnuit ceea ce contează în primul rând nu este atât ecartul dintre câştigurile sale şi averea celor foarte bogaţi, ci nivelul său de trai, calitatea vieţii sale în plan material şi din alte puncte de vedere (accesul la educaţie, egalitatea în faţa legii, asistenţa medicală). Or, toate statisticile Băncii Mondiale din ultimii 50 de ani demonstrează fără echivoc că, cu toate probleme sale, modelul capitalist – prin contrast cu economia centralizată controlată de stat – a dus la creşterea dramatică a nivelului de trai pe glob, inclusiv în zonele extrem de sărace, precum cele din Africa.

A doua observaţie este mai profundă, ţine esenţial de elementele definitorii ale naturii umane. Şi de aceea cei ca Sanders care au adoptat acest tip de retorică evită să discute şi maniera concretă în care îşi vor putea implementa ideile. Pentru că până la urmă dacă vrei să corectezi inegalitatea ai la îndemână doar două soluţii majore. Prima este să faci apel la modelul comunist, să naţionalizezi tot, aşa cum era şi România înainte de 1989. În acest fel ai o naţie de salariaţi, cu dicrepanţe salariale mici, chiar dacă elitele conducătoare beneficiază de privilegii speciale. Problema este că acest model economic s-a dovedit falimentar. A dus, peste tot unde a fost aplicat, din Coreea de Nord  până în Cuba, la sărăcie şi ineficienţă. Organizaţi cu forţa în cooperative agricole ţăranii se gândeau permanent cum să mai ciupească câte ceva din "proprietatea lor comună abstractă".

A doua variantă este aceea de a introduce taxe extrem de mari care să-i vizeze pe cei bogaţi. Numai că atunci: 1. pe de o parte, capitalul fuge către zone mai prietenoase, ceea ce înseamnă că investiţiile scad dramatic; 2. stimulentele pentru cei care prin valoarea lor, în zona afacerilor, sportului, culturii, câştigă substanţial scad şi ele dramatic. Companiile ca Apple, Google, Facebook, Amazon care au schimbat în unele privinţe esenţial modul nostru de viaţă au fost create de oameni care dincolo de pasiune pentru inovaţie şi creativitate au fost motivaţi şi de stimulentul reuşitei financiare substanţiale. Dacă ne uităm pe lista primilor celor mai bogaţi 400 de americani din Topul Forbes jumătate dintre ei sunt antreprenori care au ajuns bogaţi plecând de la zero.

Este relevantă discuţia de mai sus şi la noi? Este, chiar dacă poate nu a ieşit masiv la suprafaţă într-o formulare explicită. Dintr-o analiză făcută de Comisia Europeană reiese că în Europa de Est, inclusiv în România, în proporţie de 70 de procente populaţia crede că "oamenii de afaceri îi exploatează pe angajaţi". Acest tip de mentalitate este probabil alimentată şi de experienţa concretă a unei tranziţii care a favorizat, cam peste tot în regiune, o clientelă politică care s-a îmbogăţit rapid nu atât prin meritele proprii, ci parazitând la început privatizări cu dedicaţie şi ulterior sistemele de achiziţii publice, în general fondurile publice. Însă sechelele de mentalitate vor supravieţui pe termen lung astfel încât electoratul autohton va rămâne în continuare prizonierul unui tip de retorici asistenţiale şi fundamental ostile mediului de afaceri. De unde şi pericolul reprezentat de tot felul de mişcări politice (am avut-o deja pe cea a lui Dan Diaconescu) care pe un val populist deja agregat vor veni cu tot felul de propuneri, tentante ca discurs, dar sărace în substanţă, de "salvare" a ţării.