Ochiul, nasul şi critica

Există cel puţin un subiect asupra căruia criticii de artă lasă a se înţelege că s-au pus de acord – vulnerabilitatea propriei îndeletniciri. Ce anume le-ar motiva ciudata mefienţă? Dar severităţile şi ironiile autoadministrate? Sunt acestea doar extravaganţe retorice sau ascund finalităţi oculte? În condiţiile voluntarei deprecieri de sine, o pedagogie a criticii de artă pare imposibilă. Prea puţini dintre criticii cu notorietate consimt să-şi divulge „secretele”, ori să livreze „reţete” infailibile care, aplicate ad litteram, ar garanta sută la sută reuşita.

O excepţie de la regulă este cea a lui Eugenio d’Ors (1881-1954), ilustru filosof, critic, poet şi dramaturg spaniol. Într-un text ce invocă Profesiunea de critic de artă (Meridiane, 1977), acesta oferă cititorului o descriere – parţial comică, parţial serioasă – a criticului: un domn serios, care vizitează numeroase expoziţii, „înghiţind” pe fugă mii de lucrări – bune şi proaste -, făcându-şi însemnări despre cele văzute. Ajuns acasă, criticul pune substanţa acestor notiţe „să fiarbă timp de mai mult de trei ore, până când se transformă în supă…” Asocierea criticii cu preparatul supei trimite, fără doar şi poate, la chestiunea gustului şi a felului în care acesta este exersat.

Eugenio d’Ors denunţă „incompetenţa” criticii de artă ziaristică („ce îndrugă în grabă banalităţi de gradul întâi”), dar şi „obtuza găunoşenie” a criticii de artă istoriciste (debitând tot banalităţi, dar de alt grad). Cea dintâi stabileşte judecăţi „după ureche”, împrumutând opinii superficiale, auzite în public; secunda se ghidează doar după lecturi şi informaţii livreşti, deseori irelevante. Cauza precarităţilor semnalate trebuie căutată în inabilitatea unor critici de „a vedea”. Vederea de profunzime se întemeiază pe o disciplină riguroasă. „Nu înţelegem fără a vedea, dar nici nu ajungem la viziune fără înţelegere”.

Care sunt instrumentele favorite ale criticului? Două, înainte de toate: lupa şi bisturiul. Prima amplificând la maximum posibilităţile ochiului, celălalt disecând obiectul „chirurgical”, în bucăţi, până la obţinerea detaliilor lămuritoare. Critica restrictivă, focalizată exclusiv pe analiza subiectelor, a semnificaţiilor şi a formelor, îşi va dovedi la un moment dat inconsistenţa.  Un posibil ghid al acuităţii perceptive, crede spaniolul, ar trebui să includă ca etape necesare: contemplarea tăcută, relativa detaşare, îndepărtarea de operă şi revenirea la aceasta, într-un „du-te-vino” ce lasă impresia „intimităţii progresive”. Strunit în direcţia potrivită, „ochiul critic” va cristaliza percepţia, favorizând „lumina înţelegerii intelectuale”, captarea sensului unei lucrări. Metodologia recomandată de Eugenio d’Ors „geometrizează” receptarea, dar o şi sufocă sub greutatea propriilor exigenţe. „Miopia” critică poate fi tocmai reversul insistenţei de a forţa ochiul să vadă „mai mult”, peste chiar puterile lui.

Este însă vederea principala cale de acces în spaţiul criticii? Nu se spune despre acest simţ că ar fi distant, superficial şi înşelător? Pot fi judecăţile articulate prin recurs la acesta pe deplin justificate? Preocupată de studiul pecepţiilor alternative, Mădălina Diaconu (Despre miresme şi duhori, Humanitas, 2007), estetician din generaţia tânără, sugerează posibilitatea unei „fenomenologii a olfacţiei”. Într-un atare context, mirosul apare ca „aură”, devenind „loc al unei iradieri care expandează tentacular asupra ambientului, estetizându-l”. Putem vorbi, de pildă, despre forţa evocatoare a mirosului, despre amintiri şi nostalgii olfactive…

Nasul – credea Nietzsche – este „cel mai delicat instrument de percepere”. El poate sesiza diferenţe inaccesibile celor mai elaborate instrumente. Să dăm atenţie animalelor; cu câtă uşurinţă nasul copoiului „ia urma” pradei sale. La fel ar face şi criticul. Nasul lui „adulmecă” adevărul, îl tatonează şi recunoaşte din instinct. Activate în direcţie estetică, nările-i procedează selectiv: discern, evaluează, percep diferenţele. Logica, raţionamentul şi interpretarea sunt, astfel, indiferente. Contează flerul, simţul brut, dispoziţia celui preocupat de nuanţe. Estetica olfactivă se acordă perfect cu subtilităţile „spiritului de fineţe”. Nasul simte mai mult decât oricare alt organ „parfumul” valorii. Există, desigur, şi o condiţie: să ai nările desfundate.

Ochiul critic sau nasul critic? Om vedea, om mirosi…