Omul deplin al culturii româneşti

15 ianuarie, ziua naşterii lui Mihai Eminescu la fel ca şi 15 iunie, ziua trecerii sale în veşnicie, au constituit, în ultimele decenii, un iritant prilej de excese patriotarde sau de evocări lacrimogene. În ce mă priveşte, cred că un astfel de moment de aducere aminte ar putea constitui o bună ocazie de a trece sumar în revistă rolul jucat de un gazetar onest la un ziar de partid, necruţător implicat în treburile cetăţii şi, mai ales, de a schiţa câteva dintre coordonatele care îl fac pe poet şi azi „omul deplin al culturii româneşti” aşa cum, pedagogic, exagera Constantin Noica în urmă cu trei decenii.

De mai bine de un veac, toate comemorările emines­ciene au fost profund inadecvate la felul său de a fi. Mitul creat de intelectualii formatori de opinie şi exploatat cu entuziasm de guvernanţii de toate culorile a fost construit, după reţeta romantică a geniului mort de tânăr care înge­măna în sine puritatea etnică şi valorile supreme ale naţiei. Acest cult excesiv, oficiat neîntrerupt de mai bine de un secol de dascăli şi politicieni deopotrivă, ignoră cu bună ştiinţă datele reale ale figurii eminesciene, dominată de apetenţă enciclopedică, de rigoare critică, de profesio­na­lism, de bună cuviinţă şi de atitudine civică inflexibilă. Spasmele orgasmice ale fetelor bătrâne schelălăind duios sub bătaia florilor de tei ca şi ieremiadele apocaliptice şi ipocrite ale politicienilor care „nu sunt lăsaţi să-şi iubească ţara” nu au ce căuta aici fiind, în sensul cel mai propriu, nelalocul lor. Cu totul altceva ar trebui să ne amintim din lecţia eminesciană şi să desluşim, zi de zi, în coordonatele inconfortabile ale contemporaneităţii. Iată, în opinia mea, câteva astfel de repere:

Patriotismul responsabil. Cu excepţia celui impe­rial (rus, american, francez, englez, chinez), dominator şi nechestionabil, toate celelalte forme de naţionalism sunt considerate astăzi depăşite şi, pe cale de consecinţă, au un renume prost fiind stigmatizate în dezbaterile intelectuale contemporane. Discursul naţionalist eminescian, perfect adecvat rigorilor construcţiei identitare de secol al XIX-lea, e astăzi datat şi, evident, subiect de controverse intelectuale şi politice. Cu toate acestea, lecţia sa nu e deloc de neglijat, iar patriotismul său responsabil, în care iubirea e contrabalansată de simţ civic şi de critica neiertătoare a defectelor neamului sau a erorilor de politică rămâne un model de adecvare a visului la realitate, un îndemn la moderaţie, adevăr şi onestitate pe care ar trebui să-l asumăm activ fiecare dintre noi.

Respectul faţă de limbă. E un loc comun astăzi pentru toţi cei pentru care cartea nu a fost, vorba pictorului Bogdan Bîrleanu, „doar model de natură moartă” că Eminescu a desăvârşit, prin rafinarea vocabularului şi prin artisticitate, limba literară românească marcând astfel la noi trecerea de la cultura tradiţional orală la modernitatea intelectuală a Europei, dominată de cultura scrisă şi de tipărituri. De asemenea, cei care au avut vreodată curiozitatea să-l descopere pe Eminescu în integralitatea lui, în ediţia de „Opere complete” coordonată de Perpessicius-Petru Creţia (la care Noica cerea ca un complement obligatoriu facsimilarea integrală a Caietelor eminesciene – astăzi accesi­bile la Memorialul de la Ipoteşti şi la Muzeul Litera­turii Române din Iaşi), au putut constata cu uimire efortul titanic de şlefuire a poeziilor şi textelor sale (cu zeci de variante şi îndreptări) rod al unei conştiinţe meşteşugăreşti care astăzi poate părea anacronică pentru izvoditorii de ştiri stupide sau comentatorii inepţi, frugal alfabetizaţi, din mass media românească. Dar nu e. E un exemplu de profesionalism şi, mai spun o dată, de patriotism responsabil care lipseşte multora dintre cei care se exprimă în spaţiul public în zilele noastre şi pentru care lecţia eminesciană rămâne încă de asimilat.

Jurnalismul moral. O altă lecţie de o cumplită actua­li­tate este cea a păstrării demnităţii, a bunei cuviinţe şi a moralităţii atunci când exerciţi fascinanta şi periculoasa me­serie de ziarist. Fostul prim redactor al oficiosului conser­vator „Timpul” a arătat, în urmă cu mai bine de un veac, că poţi fi integru, necruţător şi liber chiar la un ziar de partid dacă ai onoare şi respect pentru adevăr. A arătat, de asemenea, în cazul vechiului său prieten, moderat-liberalul Vasile Conta, că şi adversarii politici pot fi respectaţi şi preţuiţi chiar dacă nu a ezitat să dezvăluie în coloanele ziarului său o celebră afacere în epocă în care Conta, ministru al Instrucţiunii publice în cabinetul liberal al lui Brătianu, a fost acuzat de drenare de fonduri publice pentru finanţarea unui ziar liberal la Iaşi (vezi „Afacerea Conta-Panu”). Oricât de controversate ar putea părea astăzi temele politice ale gaze­ta­rului Eminescu integritatea sa morală şi profesionalismul vor rămâne repere ale profesiei în spaţiul nostru, iar lecţia onestităţii şi expresivităţii stilului său îşi va păstra actua­litatea. Şi exemplele ar mai putea continua.

Model complex şi fascinant, „omul deplin al culturii româneşti”, va rămâne viu şi disputat şi în următorul veac când sper că se va mai atenua festivismul stupid şi lacrimogen care îl înconjoară astăzi, împuţinându-l şi banalizându-l, iar exemplul său va deveni, în adânc şi nu doar superficial, o componentă solidă a unui de negăsit „brand” de ţară.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi manager al Fundaţiei Iaşi Capitală Culturală Europeană