Ordinare

Ne referim doar la cei care refuză, cu bună ştiinţă şi cu mare dreptate, idei şi puneri în practică din cele promovate, cu aplomb şi lipsa responsabilităţii lingvistice, de „teoreticieni” din speţa autorului, de rizibil renume, al „Dicţionarului moldovenesc – românesc” de exemplu, asupra profilului căruia, fireşte, nu merită să revenim. Dar, fără să avem în vedere limba (desigur, voit) şchiopătândă a unei prese partinice antiromâneşti şi antivest-europene, trebuie să ne reamintim că lipsa, timp de zeci de decenii, a exerciţiului lingvistic în sfera românităţii, are efecte asupra evoluţiei semantice şi maleabilităţii stilistice a variantei literare diatopice româneşti din stânga Prutului. Mai precis, este vorba de enunţuri dintr-o transmisie, de la Tvr 1, din 15 iunie, a.c., privind aspecte ale vieţii politice din Republica Moldova şi ale relaţiilor cu România.

* Încrezător. După primul tur al alegerilor pentru primăria Chişinăului, Natalia C. relata faptul că Dorin Chirtoacă „se arăta încrezut că va câştiga alegerile” în turul al doilea; vezi şi „Dorin Chirtoacă, încrezut în puterile sale. Primarul de Chişinău este sigur că va mai câştiga un mandat” (/evzmd.md/; în corpul articolului, D.C. era „optimist” – un optimism ce s-a confirmat). Dacă în româna contemporană încrezut înseamnă, în mod curent, „îngâmfat, înfumurat, închipuit, fudul”, să nu uităm că, de fapt, legătura între aceste semnificaţii şi (a) crede, (a se) încrede, se face prin încrezut „(persoană) ce are o idee foarte bună despre sine”, statut ce nu este obligatoriu nejustificat. De altfel, abaterea de care vorbim, de la Chişinău, din perspectiva normării actuale, nu ne mai apare ca o simplă anomalie dacă o comparăm cu enunţul „era foarte încrezut în frumuseţea sa” dintr-un basm al năsăudeanului I. Pop-Reteganul (însemnând chiar „încrezător, convins”), după cum, nu fără eventuala influenţă a germanei, „oamenii încrezuţi” dintr-o monografie a suceveanului Ion G. Sbiera, sau „un încrezut” al cutărui împărat, de la S.Fl. Marian (tot bucovinean), înseamnă „credincios, devotat” (după Dicţionarul Academiei).

* Obişnuit. Tot îndepărtarea de evoluţia limbii vorbite în România explică ezitarea noastră privind „normalitatea” adjectivului din alt enunţ al Nataliei C.: la intrarea în Moldova, românii nu vor mai avea nevoie de paşapoarte; va fi necesară doar „cartea de identitate ordinară”. Ne-am obişnuit cu o distribuţie destul de marcată, în diferite limbaje, a adjectivului în discuţie: în registrul public formal, întâlnim sintagma „sesiune ordinară” a parlamentului, cea convocată conform regulamentului de funcţionare (opusul lui extraordinară „care nu era în programul obişnuit; ieşită din comun, excepţională”), sau, într-un limbaj profesional, avem, apoi, „fracţia ordinară”, numind „raportul a două numere întregi”, pe care o comparăm, spontan, cu „fracţia zecimală”, „al cărei numitor este egal cu o putere întreagă şi pozitivă a numărului zece”.

* Stilistica vorbirii. În limbajul curent, după ce ordinar a însemnat, neutru stilistic (după franceză), „comun, obişnuit, de rând”, ca în cazurile „nu sunt vinuri ordinare, ci de lux”, „podoabe ordinare”, „reguli ~”, ba chiar „lector ordinar” (adică fără subtilităţi de receptare), diferite contexte au imprimat adjectivului o nuanţă măcar depreciativă: „o cârciumă ordinară” (tot după dicţionarul ante-citat). De aici, mai puţin decât un pas până la „vulgar, grosolan”, despre oameni în special („derbedeu ordinar”, „haimana ordinară”; „târfă ordinară” este una dintre postările cele mai frecvente de pe internet), cu aplicaţie largă: „minciună ordinară”, „şarlatanie ~” etc. Urmează substantivarea, ca în imprecaţiile unui tip din lumea sportului către un… confrate: „Milogule, nenorocitule, şpăgarule, ordinarule, criminalule, ce vină avem noi că suntem contemporani cu tine?” (/a1.ro/). Nu lipseşte femininul: „Scroafo! Ordinaro! Daţi-ne banii înapoi…” (/click.ro/). Hotărât, ordinar, -ă suferă cumplit în limbajul (foarte) colorat românesc şi n-am vrea să fim imitaţi peste Prut!

* Corespondentul lui «decât». În alte cazuri, discursul public moldovenesc ne oferă şi surprize de alt tip; Natalia C. spunea că, după primul tur al alegerilor, „alte partide au nici cinci la sută”, construcţie ce ne-a amintit de românescul dialectal sudic „Mai mi-a rămas decât un măr” (/smartwoman.hotnews.ro/); fără comentarii!

* Nici. Însă, în ceea ce priveşte negarea, nici, conjuncţie de-acum, are o situaţie aparte, fiind singura de acest tip pentru care s-a constatat că poate apărea fără „dublarea” negaţiei, ca în versurile „Nici mi-i foame, nici mi-i sete, Nici mi-i dor de codru verde” (Jarnik – Bârseanu; 1885). Dar norma lucrează şi aici; în diferite versiuni, avem corelarea cu adverbul de negaţie nu: „Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu, Că am trei mândruţe-n el”. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi