Palatul Arhivelor

În perioada interbelică, Iaşul se mândrea cu trei palate: Palatul Roznovanu, sediul Primăriei, Palatul de Justiţie (construit pe locul fostului Palat Administrativ, şi transformat apoi, de comunişti, în Palatul Culturii) şi Palatul Oştirii, cazarma Regimentului din Copou. Pe lângă mitropolie şi toate mănăstirile oraşului, zestrea edilitară era alcătuită din clădiri culturale şi educaţionale impozante care sunt în picioare şi astăzi. Dintre puţinele reabilitate în anii ’70, Iaşul are constituită o reţea de muzee literare, iar în privinţa construcţiilor noi, sediul arhivelor statului ridicat în 1977 este printre puţinele investiţii care au contat cultural şi istoric pe lângă casele de cultură. (Teatrul Luceafărul, mutat într-o clădire modernă în 1988, este, de asemenea, un exemplu singular.)

Înfiinţate în 1832, ca efect al adoptării Reglementului Organicesc al Moldovei, "Arhivele Statului Moldovei" au fost de la bun început destinate ca fiind depozitarul actelor şi al documentelor istorice ale principatului şi, desigur, în actul de înfiinţare, aveau prevăzute construirea unui sediu adecvat, pe măsura importanţei istorice şi politice a instituţiei. Adăpostite iniţial în beciurile boltite ("gherghirurile") Casei boierului Alecu Balş (actualul sediu al Filarmonicii şi al Universităţii de Arte), documentele şi colecţiile arhivistice, alcătuite după regula vizionară a primului director, aga (şi apoi spătarul!) Gheorghe Asachi, aveau să tot fie strămutate, de-a lungul secolului al XIX-lea printr-o mulţime de locuri, care mai de care mai nepotrivite, mai toate domniile şi conducerile de atunci uitând de obligaţia de a construi o casă potrivită pentru arhive. De la casele boierului Costache Ghica, Burchi-Zmeu sau a bancherului Daniel Michel, până la Şcoala Vasiliană de la Trei Ierarhi sau la Spitalul Sf. Spiridon, de la pivniţele mănăstirilor Frumoasa şi Cetăţuia până la odăile din Palatul Administrativ moştenirea arhivistică a veacurilor a tot fost plimbată de colo-colo. Odată cu venirea lui Sever Zotta la conducerea arhivelor ieşene, în 1912, sediul a fost fixat în clădirea destul de spaţioasă din interiorul Mănăstirii Golia unde va fi mai târziu mutată stăreţia mănăstirii. Acolo au trecut războiul, cu prigoana şi exilul în judeţul Argeş, acolo s-au întors împuţinate după război, cu vagonul de acte şi documente distrus de aviaţia americană în triajul Gării Basarab în fatidica zi de 04.04.1944. Tot de acolo, vrednicul director Gheorghe Ungureanu va coordona transportul de documente luate de Armata Roşie şi trimise în Basarabia, nu însă fără a inventaria meticulos conţinutul celor nouă vagoane care se formaseră pe o linie secundară la Ungheni. (Interesant e faptul că toate acele inventare, clasificate Secret de Stat de Importanţă Deosebite, au fost păstrate intacte până astăzi în depozitele instituţiei.) Abia în 1977 arhivele ieşene îşi vor găsi odihna într-un sediu construit pe măsura cerinţelor vremii.

Adrian Pricop, directorul de atunci, a reuşit să-l convingă pe Primul-secretar al Partidului Comunist Român care conducea judeţul Iaşi, pe nume Ion Iliescu, să obţină deblocarea banilor necesar investiţiei pentru un sediu adecvat pentru arhive. Proiect început în 1975, clădirea a fost dată în folosinţă pe 11 iunie 1977, la trei luni după cutremurul devastator din acel an. Pentru cei mai tineri, ar trebui spus că anul 1977 a fost unul dintre cele mai ciudate ale dictaturii lui Ceauşescu: după cutremurul care a provocat uriaşe pagube materiale şi umane, a urmat scandalul Goma, scriitorul interzis, care fusese publicat în Germania şi care se solidarizase cu mişcarea civică din Cehoslovacia intitulată Carta 77, inaugurând un protest curajos şi, din nefericire, solitar, într-o ţară dominată de laşitate şi conformism. În august au izbucnit revoltele minerilor din Valea Jiului care erau să-l coste viaţa pe şeful partidului comunist. Dincolo de reprimarea revoltelor şi de expulzarea lui Goma în Franţa, anul mai marchează două lucruri importante. Numirea Elenei Ceauşescu în poziţia de Prim-vicepriministru şi inaugurarea Cabinetului 2 şi, mai important, asumarea directă şi deşănţată a naţionalismului ca linie de impunere a comunismului românesc ca un fel de perdea de fum propagandistică care să lase impresia unei voci independente a lui Ceauşescu faţă de Uniunea Sovietică (tot atunci se constituie şi secreta şi celebra unitate anti-KGB a Securităţii).

Arhivele ieşene au fost instalate într-o clădire modernă şi spaţioasă pentru acel timp şi datorită faptului că propaganda comunistă avea nevoie de un discurs istoric complezent şi ascultător politic, iar arhivele, conduse de un general de interne (atunci, generalul Ionel Gal) reprezentau o preţioasă sursă de legitimitate istorică pusă în slujba aparatului politico-ideologic al partidului. Tot discursul public şi istoric al anului 1977 a fost acaparat de tema centenarului Independenţei de la 1877 ca "luptă a poporului român pentru suveranitate", rolul major al Regelui Carol I fiind complet obnubilat, iar contribuţia decisivă a lui Kogălniceanu fiind amintită, cu jumătate de gură, în trecere, în zgomotosul tărăboi mediatic construit cu această ocazie.

De altfel, la inaugurarea festivă a noului sediu, prilej de "schimb de experienţă" cu toţi reprezentanţii arhivelor din ţară, sub oblăduirea unui "comunist de omenie" care conducea relaxat lucrările, tema independenţei a fost centrală. Atât generalul Gal, cât şi academicianul Ştefan Pascu – vârfuri ale istoriografiei înregimentate în propagandă – au prezentat două volume proaspăt apărute cu girul Secţiei de cultură şi propagandă a Comitetului Central al PCR, "Independenţa României. Vol. I – Documente şi presă internă; vol. II – Studii şi articole", într-o dezbatere academică cu profesori şi cercetători organizată demonstrativ pe scena Casei Tineretului (a Studenţilor, azi).

Cine intră astăzi în clădirea construită în urmă cu patruzeci de ani de Trustul de Construcţii Montaj Iaşi, poate avea o mulţime de surprize "arhivistice", demne de predat la un curs de istorie a construcţiilor ceauşiste: tocuri de uşă cu carton, uşi de placaj furniruit, cercevele uscate sub care fluieră vântul, sisteme antifoc depăşite, cu pastilă radioactivă, toxică, ţesătură de doc la geamuri pentru lumină (care poate fi udată din ochi vara pentru umiditatea necesară pergamentelor), linoleum ros şi, din nefericire, o mulţime neplăcută de etc. care dau seamă despre lipsa de interes a Ministerului de Interne pentru întreţinerea arhivelor. A vorbi de implementarea standardelor UE într-o instituţie lipsită de imprimantă color şi cu un singur punct de internet cu viteză de Ev Mediu, unde se lucrează încă pe calculatoare Pentium IV, ameninţată cu îngheţul la iarnă şi sufocată de lipsa de spaţiu şi personal e o glumă. Cât despre continuarea investiţiei începută de Primăria Iaşi şi abandonată de Ministerul de Interne din 2003, ce să mai spunem? Ne mândrim la ceas aniversar cu "palatul" lăsat nouă de înaintaşi mai vrednici şi mergem înainte. Că oricum Iliescu nu se mai întoarce la Iaşi.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor