Păstori la Vlădici

De pe laviţa lui de la fereastră, părintele Varsanufie mi se adresează:

– Aaa, căruntul! Dar cu ce ceată vii! Sunteţi cumva magii sau păstorii?

– Sărut mâna, părinte! Cum este mai bine să fim? Magi sau păstori?

– Păi, alegeţi-vă calea. Calea magilor este calea luminii şi a vederii, adică a cunoaşterii, călăuzită de semnul clar al stelei, pe care ei au văzut-o la răsărit şi care i-a condus până la Ierusalim şi Betleem.

– Şi calea păstorilor?

– Calea păstorilor este calea umbrei şi a tainei, calea credinţei, iar nu a cunoaşterii, cale care a strălucit pentru scurtă vreme prin slava Domnului pentru cei ce făceau de strajă noaptea. Această cale se străbate fără călăuzitor, pe bâjbâite aş putea spune, şi nu este marcată de nici un fel de semn deosebit, în afară de semnul prezis al unui prunc înfăşat, culcat în iesle.

– Mă tem că noi am mers pe prima cale, zic.

– Da, cei mai mulţi cred că luminoasa cale a magilor este mai în siguranţă, mai prielnică şi mai scurtă. Dimpotrivă, aceasta este mai lungă, mai grea şi mai primejdioasă decât calea păstorilor. Cunoaşterea propovăduită de magi nu duce decât la o tulburare generală în Ierusalim. Magii au rătăcit drumul spre Betleem şi erau cât pe ce să cadă în mâinile sacrilegiului.

– Să înţelegem că drumul judecăţii, al minţii este înşelător? întreabă Elvira.

– Fără doar şi poate, frumoasă domniţă! Luminile clare ale minţii nu pot fi luate întotdeauna drept semne neclintite ale apropierii de Hristos şi drept indicii sigure ale adevăratei căi a renaşterii. Există duhuri luminoase, asemeni unor corpuri străvezii, care primesc şi dau lumină, dar ele nu o simt; şi chiar dacă dau flacără altora, ele însele rămân reci şi moarte. Cea mai înaltă înţelepciune omenească este un asemenea astru: pe cât merge pe o cale nedefinită, pe atât nu poate fi o călăuză de nădejde, cu cât este mai măreţ în strălucirea lui, cu atât este mai cumplit în eclipsa lui. Ooof! Gândiţi-vă la atâţia oameni mari din istorie. Cât rău n-au putut face cu mintea lor!

Elvira insistă:

– Aşadar, să urmăm calea păstorilor.

– Da. La doi Corinteni stă scris: Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Să călcăm dar pe urmele păstorilor de la Betleem, pe calea umbrită şi tainică a credinţei. Cu cât aceasta este mai ascunsă şi mai nevăzută, cu atât mai mult să ne silim să zărim semnul luminos, care este în natura ei. Vederea adevărată şi vie nu este apanajul vieţii noastre prezente. Fericirea vieţii stă în credinţă. Oricare veţi fi doritori să mergeţi în urma lui Iisus trebuie să străbateţi şi voi umbra morţii pe calea naşterii întru viaţa veşnică.

Ochii părintelui Varsanufie strălucesc extaziaţi. Şi ochii celor prezenţi strălucesc de bucuria înţelegerii. Luat de inspiraţie, părintele continuă cu avânt:

– Prin înfăşarea cu pelinci, Iisus începe înmormântarea Sa. Până la urmă, pelincile pruncului şi giulgiul mortului sunt ţesute de la început de un singur ţesător, leagănul şi sicriul au un singur meşter. Dacă păcatul nu ar fi meşterit sicriul şi giulgiul, nu ar fi fost nici pelincile şi leagănul. Cum slăbiciunile naşterii sunt începătoarele morţii, aşa şi leagănul este premergătorul sicriului, iar pelincile – prima bucăţică din giulgiul de înmormântare, care se măreşte mereu. De aceea, Fiul lui Dumnezeu, înfăşat cu pelinci, prefigurează prin acestea viaţa necurmatei pierderi a vieţii.

Se lasă o tăcere grăitoare. În acest moment încep să bată de sărbătoare toate clopotele bisericii din curtea mănăstirii.

– Iubiţi credincioşi, strigă luminat la faţă părintele Varsanufie, să mergem la slujbă să primim slava lui Dumnezeu, şi întunericul nostru se va lumina de lumina lui Dumnezeu, iar neputinţa noastră se va împlini cu puterea Lui. Căci, când această slavă se va deschide, ea nu orbeşte, nu înfricoşează, nu ne nimiceşte, ci, luminând în noi, luminează şi întreaga lume, pe care noi am întunecat-o.

„Curat întunecat, părinte!” zic în gândul meu.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist