Păstori politruci

Lao-tzi spune că atunci când din adevărata credinţă rămâne doar ritualul, ăsta e începutul haosului. Cred că este, în bună măsură, situaţia noastră actuală. Înalţi reprezentanţi ai bisericii, episcopi de pildă, au părăsit cele sfinte şi s-au amestecat pe faţă în politică, îndemnând cetăţenii să voteze cu un anumit candidat. Astfel ei s-au dezis de modelul christic şi au devenit nişte activişti, nişte politruci. Turma trebuie păstorită cu dragoste şi cu înţelepciune. Nu am văzut în această situaţie nici una, nici alta. Respectivii au pierdut bune prilejuri să se abţină. Înţelegerea de sine necesită înţelepciune, stăpânirea sinelui necesită putere, iar aceasta vine din dragoste şi din credinţă. E clar că respectivii au rămas însă doar cu ritualul podoabelor pe care le poartă (la propriu).

Dragostea adevărată e atât de profundă încât seamănă cu indiferenţa, dar ca păstor trebuie să-i iubeşti pe toţi. Până şi un copil e mai înţelept. Înainte de a fi ortodox, sunt creştin şi m-am săturat să văd cum nişte popi sfârtecă în continuare trupul Mântuitorului. În calitate de creştin, vreau înapoi trupul Mântuitorului, întreg. Cer prea mult? Nu cred, deoarece Biserica e un dar de la Dumnezeu, nu un amvon politic. Ce aţi făcut cu darul lui Dumnezeu pentru oameni? Vi se pare poate că aţi câştigat ceva, dar nu vă gândiţi la pierderi. Asta nu spuneţi nimănui? Lăsaţi Cezarul cu ale lui şi reveniţi grabnic la Dumnezeu. Căci nu Cezarul vă dă mântuirea, cel mult nişte bani acolo, nişte lemne… Asta slujiţi?

Dragostea cere sacrificiu, iar dacă vreţi şi bogăţie, fiţi generoşi. Fiecare om are un suflet, iar destinul său este să vadă, să simtă, să cunoască şi să fie precum Dumnezeu. Voi îi îndemnaţi la politică? Aşa nici voi nu vă mântuiţi, nici pe cei drepţi nu-i lăsaţi să treacă, precum fariseii. Eu respect fiecare altar, pentru că acolo oamenii rostesc Numele lui Dumnezeu Unul. Politica te învaţă să creşti; credinţa te învaţă să descreşti până nu mai faci nimic. Abia când nu rămâne nimic de făcut, nimic nu rămâne nefăcut şi se cheamă că ţi-ai împlinit rostul. Lăsaţi lucrurile să meargă pe calea lor, intervenind, nimic nu dobândeşti. Peştelui din apă nu i se face sete.

Se spune că din zece oameni, trei urmează viaţa, trei moartea, iar alţi trei nu fac decât să treacă de la viaţă la moarte. Rămâne doar unul care-şi descoperă esenţa şi are parte de sfârşitul fără sfârşit. Şi încă mă tem că e o viziune prea optimistă aceasta. De fapt, toate fiinţele au acelaşi început, provin din aceeaşi contopire primordială şi sunt legate de Sursa lor, fiecare are o cale pe care poate să o împlinească într-o îmbrăţişare de taină. Dar este atâta rătăcire! Oamenii au nevoie să li se arate drumul de întoarcere către adevărata lor natură, nu cu cine să voteze. Şi-atunci ei se roagă direct la Dumnezeu, că doar Cerul îi mai ocroteşte cu dragoste.

Dacă scapi de ignoranţă, capeţi putere, dacă nu dai de boală. Avem de învăţat de la natură, unde totul are un rost şi îmbie la dragoste. Natura are muzica ei liniştită, ziua, noaptea, are dreptatea ei, e ca o carte deschisă spre învăţătură. Nu poţi rămâne ignorant cu un asemenea maestru. Poţi să înveţi iubirea şi e aproape destul, suficient. Căci cine are dragoste are totul. N-am văzut dragoste în politică, doar o sfâşiere de hiene, o continuă luptă şi ranchiună. Dar Cerul se cucereşte fără luptă şi ăsta e ţelul ce ne trebuie. El nu cere nimic, dar oferă totul. Şi-atunci de ce să te agăţi de lucruri mereu schimbătoare şi nu de ”Schimbătorul Neschimbat”, cum îi spunea Aristotel inspirându-se de la orientali? Sau poate o fi vorba despre o nouă şi frumoasă sincronicitate a ideilor.

Tot ce pare tare se va rupe, tot ce este flexibil va dăinui. Gingăşia depăşeşte puterea. Un înţelept nu se pleacă poruncilor politice şi rămâne senin. Se mulţumeşte cu ceea ce are. Îi ajută pe oameni lăsându-i în pace. Da, adevărul pare şi uneori chiar este cât se poate de paradoxal. Oamenii sunt ca fulgii de nea. Sunt frumoşi. Fiecare îşi etalează frumuseţea, dar apoi se contopesc, devin Unu, fără să dispară, fără să plece, doar îşi schimbă forma, trec din văzut în nevăzut, pentru a reveni şi mai frumoşi. Aceasta este Viaţa. Ea ne susţine pe toţi. Nu există alt adevăr. Şi atunci, cine vrea să sfâşie această unitate în diversitate, care este de fapt frumoasa poezie a Vieţii?

Tiberiu Brăilean este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi