Performanţa modelului

O chestie de conspectat cu tot ce avem în dotare: pix, stilou (care-l mai foloseşte!), tastatură şi chiar IPad. Pentru că reprezintă, se pare, un început absolut în materie de ton & ideaţie apropo de raporturile dintre cele două maluri. Până acum am avut un stil de festivisme şi un altul de reticenţe: culoarul patriotic şi trecătoarea elipselor. Într-o parte spumega „simţirea”, în cealaltă rângea diplomaţia cu ştaif, protocolul la patru ace, politeţea jignitoare în fond. Dacă am admite că stilul nu e numai chipul unui conţinut, ci şi un instrument de lucru, nu e de mirare că cele două „trenduri” au ajuns în coadă de peşte, neproducând decât vorbe, adică inconsistenţă pură, propriu-zis. S-ar putea să fiu înţeles greşit sau să ofer eu însumi o perspectivă distorsionată asupra lucrurilor, drept care rectific: vorbele cu pricina sunt o nimica toată, cantitativ vorbind, faţă cu hectarele de tăcere întinse între un pol şi altul. Nespunându-se decât foarte puţin şi aproape nimic semnificativ în sensul „identităţii” şi a „frăţiei”, s-a ocultat, în schimb, din greu. Toate temele esenţiale ale relaţiei dintre basarabeni şi români au fost lăsate pe dinafara prim-planului, deşi parcă nimic nu ne-a împiedicat, măcar formal, în acest, iacătă, sfert de veac deja, să le punem pe tapet. Măcar să le punem! Se va deschide, poate, odată şi dosarul profitorilor „iubirii de neam”, pentru că un obraz de ticălos e un spectacol imanent ce merită văzut. Cine sunt indivizii ăştia, care îşi râd şi acum în carduri de câteva milioane de amărâţi? Prestidigitaţia lor trebuie grabnic omologată, fiindcă nu ştiu unde în altă parte se mai scoate atâta baftă dintr-un biet orizont de aşteptare.

Întrebarea e deci cum scăpăm de demagogi, cei locvace şi cei eliptici (demagogia fiind – cine încă nu a înţeles? – perdeaua de fum a afacerii noastre identitare; l-aş fi scuipat în era podurilor pe cel care m-ar fi asigurat că klondike-ul prin părţile astea e chiar apa tulbure a Prutului)? Păi, foarte simplu, dacă dicţiunea exactă (încă nu impecabilă!) a ideilor îi pare cuiva un lucru lesnicios. Nu este, bineînţeles, nici nu are cum să fie, pentru că înseamnă cultură, sistematizare, coerenţă a viziunii. Demagogii parazitează ignoranţa, cultura prin exteriorităţi, ca să repet o sintagmă din Arghezi, vidul cultural. I-am avut şi îi mai avem tocmai prin acest handicap din care unii n-au ezitat să-şi fabrice blazon. Că nu altceva, în concepţia PCRM, de pildă, înseamnă „origine proletară” şi cultul „omului simplu” (antipodul intelectualului greu de manevrat, enervant prin capacitatea sa de a pune lucrurile în ecuaţie).

Iată de ce mă grăbesc să celebrez o intervenţie care se înscrie cu brio la antipod.„Politica românească la Chişinău – multe gafe, puţin suflet”, un editorial de Corneliu Ciurea (Jurnal de Chişinău, 15 octombrie 2013) ilustrează câteva principii indispensabile abordării ghemului nostru identitar: competenţă, claritate, proprietate a termenilor şi urbanitate (care nu înseamnă aici o practică a eufemismelor). Tipul acesta de discurs ne-a lipsit. E despre vizita lui Eugen Tomac şi Mihai Răzvan Ungureanu zilele trecute la Chişinău: prezidenţiale, vezi mata, şi 300 de mii de voturi (basarabeni cu cetăţenie română) nu sunt, evident, de neglijat. Doar că genul acesta de vizite pătrund pe un culoar foarte îngust între morală şi imixtiune, sugerează Ciurea. Venim în Basarabia, franc (ca să nu zic cinic) după voturi, tabuizând înşine Unirea. Dar „e un subiect legitim şi cred că, în cazul în care politicienii români vor spune tranşant că vor Unirea, ei vor fi imediat îndreptăţiţi moral să întreprindă tot felul de acţiuni politice în ceea ce ei numesc «Basarabia». Problema e că ei nu spun asta (cu excepţia lui Băsescu, care de multe ori nu este luat în serios). În aceste condiţii, demersul lor de iniţiere a unor acţiuni cu tentă politică în R. Moldova devine mult mai şubred din punct de vedere moral. Din această cauză, mulţi dintre ei sunt suspectaţi de ipocrizie şi standarde duble”.

Pe de altă parte, dacă tot venim, măcar să avem o minimă instrucţie antropologică apropo de partea locului, fiindcă a critica pe Ponta la Chişinău se lasă cu alt efect decât, să zicem, la Bucureşti. Acolo poate că face adepţi, aici e gafă tactică, umplând percepţia de lehamite: „Critica acerbă îndreptată împotriva lui Ponta este deconcentrantă şi pe neînţelesul moldovenilor care vor să vadă o Românie unită în chestiunea Basarabiei”.

Cu alte cuvinte, politichia dâmboviţeană e sub ştacheta idealului pe care ni-l făurisem. Unirea, iată, devine o problemă de performanţă a modelului reprezentat de centru: „Dacă ar fi de adus politica românească la Chişinău, poate ar fi cazul să lăsăm noroiul peste Prut şi să aducem doar florile. Sau, cel puţin, să încercăm să facem acest lucru”.

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova

Publicitate și alte recomandări video