Picături de noiembrie

O să spuneţi că sunt un „ciudat”, dar mie-mi place mirosul de lumânare când se stinge, adică de ceară topită şi fum. E o adevărată aromă. Are aroma de pomenire, îmi spune cineva. Sigur, i-am răspuns, şi mirosurile noastre sunt culturale. Şi m-am bucurat să întâlnesc în Rădăcina de bucsau, romanul lui Ovidiu Nimigean, o scenă unde se pomeneşte de cam aşa ceva. În final personajul mama spune că, sigur, tot aerul curat e mai bun. Fireşte, dar aroma rămâne. 

M. se apucă să-l toarne pe prozatorul S., că e aşa, că e pe dincolo, vorba oşteanului valah din hronicul lui Teofilact: torna, torna, frate. Astea-s primele cuvinte româneşti atestate, zic istoricii. Şi de atunci se tot toarnă, toarnă, românaşii, în prostie. 

Noi, românii, suntem un popor de îmbălsămători. „Noi suntem români! Noi suntem îmbălsămători!” ar trebuie să cânte ţanţoş Sava Negrean-Brudaşcu,Veta Biriş şi alţi interpreţi naţionali. Ştim să ungem, domnule: luuung, subtil şi durabil. Vopseaua Dulux şi supozitorul Dulcolax sunt specialităţile noastre. Să nu uităm nici vaselina pentru uns în c. Ne place activitatea asta voluptoasă şi folositoare. Secretul este să ungi cât trebuie şi unde trebuie. Lubrifierea se recomandă pentru înmuierea celor mai frigide autorităţi, este mama înţelepciunii, mater studiorum est, cum ne învaţă latinul, mama mă-sii, adică! 

Oare cum s-ar desfăşura o periniţă între babe şi transsexuali? 

Merfu e de fapt alcoolic şi merge periodic la dezalcoolizare. Circulă o întâmplare prin oraş despre el. Acolo, la dezalcoolizare, stai o săptămână-două, iei nişte medicamente, faci tratament de terapie intensivă, mănânci, bei, dar numai răcoritoare, şi te întorci acasă vindecat. Bun, după un timp te apuci iar de băut cam cât au băgat securiştii în Labiş, dacă mă înţelegi. Şi iar intri la cură. Unii fac asta ani în şir, până ajung la cimitir, conduşi de popă desigur. Îl trimite nevasta, femeie cu simţul răspunderii, pe Merfu la cură. Dar cum să stai, dom’le, două săptămâni fără să bei nici un strop? îşi zice Merfu. Fiindcă, odată intrat acolo, nu mai ieşi două săptămâni. Şi Merfu, băiat isteţ, îşi burduşeşte o coşcogea geanta cu tării una şi una.

Buuun! Se duce Merfu în prima zi, seara cască ochii la televizor, la meci, pe urmă se duce la culcare. În dormitor îşi pune pijamaua, deschide gentoiul cu tării, alege o sticloanţă şi bea un păhărel. Pe urmă mai dă unul pe şoseaua gâtului, cum zice nea Gică (Petrescu). Pe urmă al treilea, al patrulea, până goleşte sticla. După aia mai ia o metamfetamină, dar nu mai apucă s-o golească şi adoarme. După o vreme se scoală buimac, având conştiinţa că trebuie să meargă la servici (lucrează ca brancardier la un spital). Scoate pijamaua, dar – minunăţie – nu găseşte hainele, nici geanta. Hai să le caute în camera alăturată. Deschide uşa, iese afară cum l-a făcut mă-sa. Măi să fie, nu recunoaşte deloc locurile. Dă să se întoarcă, dar nu mai găseşte uşa. Încearcă una – încuiată. A doua – tot aşa. Zbiară unul la el: „Du-te, bă, şi te culcă”. Uşor de zis, dar unde-i dormitorul? Merfu însă nu se lasă: ia toate uşile la rând, erau o grămadă de uşi pe acolo. În fine, dă peste una neîncuiată. Intră, întuneric beznă. Ştie că trebuie să se culce. Nimereşte patul pe dibuite, ridică pătura, se bagă sub ea şi dă să mâne porcii la jir. Dar o voce feminină întreabă: „Cine-i acolo?” „Păi, cine să fie, eu, Merfu”. Pe urmă trage un căscat şi adoarme tun. Femeia începe să ţipe. Merfu – nimic. Femeia ţipă, uşi trântite, tămbălău mare. Femeia a trebuit să se ducă în altă parte să se culce, fiindcă pe Merfu puteai tăia lemne. 

A doua zi, directorul stabilimentul îl cheamă la el: „Bine, mă, boule, tocmai în cameră la doamna Spiridon te-ai găsit să te culci? Păi tu ştii că asta-i salteaua săptămânală a lu’ domn Popinceanu, şeful de la liberali, nenorocitule?” (numele sunt fictive, dar întâmplarea e reală).   

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist