Pierduţi printre imagini şi cuvinte

Într-o carte foarte interesantă, Making truth: metaphor in science, care ar merita să fie tradusă şi la noi, chimistul american Theodore L. Brown oferă nume­roa­se ilustrări în sprijinul tezei că metafora este „un ingredient vital al gândirii şi comunicării despre lumea observată ştiinţific“ (p. 188). O asemenea afirmaţie, deloc confortabilă şi convingătoare pentru adepţii ideii că ştiinţa nu fabrică adevărul, ci îi constată existenţa, este provocatoare sub mai multe aspecte.

În primul rând, autorul lucrării subliniază faptul că în ştiinţe precum fizica, chimia şi biologia, exprimarea cunoaşterii despre realitate, atât sub aspect conceptual, cât şi terminologic, este de esenţă metaforică. Modelele prin care este înfăţişată alcătuirea universului atomic, geometria ansamblurilor moleculare, reprezentarea structurii dublu-elicoidale a lanţului de ADN şi altele asemenea sunt metaforizări menite să facă lumea pe înţelesul oamenilor. În chip firesc, realităţile figurate în modele şi ilustrări savante trebuie să poarte şi nume, iar terminologiile ştiinţifice, în ciuda unei credinţe larg răspândite, nu sunt aşa cum stă adesea scris în manuale, obiective şi precise. Dimpotrivă, acestea sunt aidoma fiinţelor care le-au creat: subiective (chiar personale), aproximative, problematice. Cum e omul, aşa e şi felul lui de a vorbi despre lume.

În al doilea rând, titlul şi conţinutul cărţii atrag atenţia asupra naturii schimbătoare a explicaţiilor date fenomenelor naturale. În ştiinţă, de la o epocă la alta, realitatea a fost gândită şi exprimată în fel şi chip. Ceea ce azi trece drept negru, mâine e curat alb şi invers. Excelenta lucrare de popularizare scrisă de Bill Bryson, Despre toate, pe scurt, îi înfăţişează cititorului comun pitorescul accidentelor şi capriciilor care însoţesc adesea o descoperire ştiinţifică. Concluzia vine aproape de la sine: unii caută în lume şi în vreme adevăr, iar alţii sfârşesc păcăliţi de propriile lor gânduri şi cuvinte. Nu cumva lumea e aşa cum ne-o închipuim noi că este? Dacă adaugăm că cercetarea istorică a terminologiilor ştiinţifice este sugestivă în a arăta cât de mari pot fi uneori iluziile condensate în sensuri, ne apropiem mai mult de ideea rezumată în titlul acestui articol, şi anume că trăim simultan în realitate şi în metaforă, neştiind niciodată cu precizie în care din cele două oglinzi ale universului văzut şi nevăzut ne reflectăm.

„Particula lui Dumnezeu“, bosonul Higgs, e ca toate particulele elementare, undă şi corpuscul în acelaşi timp. Simplificând până la aluzie poetică explicaţia ştiinţifică, ea e pe când nu se vede, şi când o vedem nu e. Denumirea de „particula lui Dumnezeu“ e, dacă dăm crezare tezarului de anecdote al ştiinţei, un efect umoristic al cenzurii. Se zice că fizicianul Peter Higgs, tatăl onomastic al particulei, ateist de felul său, ar fi strâmbat din nas la auzul emblemei, de-a dreptul ironică dacă se ţine cont că părintele „copilului“, laureat al premiului Nobel, nu crede în existenţa lui Dumnezeu. „Naşul“ dătător de nume este un alt fizician, Leon Lederman, care în 1993 ar fi numit abstracţia lui Higgs „blestemata de particulă“ („the Goddamn particle“), însă editorul cărţii în care a apărut sintagma menită să sublinieze cât de costisitoare e probarea existenţei bosonului buclucaş s-a gândit că ar avea mai multă priză formula mai prietenoasă „o particulă dumnezeiască“. And so it happened.

Aşadar, din punct de vedere lingvistic, „particula lui Dumnezeu“ e o figură de stil şi nimic mai mult. E o denumire care, ca şi echivalentul ei ştiinţific, „bosonul Higgs“, nu le transmite nimic esenţial despre lume celor mai mulţi dintre noi. Indiferent la marile descoperiri ale ştiinţei, omul de rând rătăceşte aidoma miticului Ulise prin imagini şi cuvinte, veşnic privind la realitate şi veşnic neînţelegând nimic din ea.

În concluzie, de v-a trecut cumva prin minte întrebarea „Care din cele două lumi e mai interesantă pentru om, realitea sau me­tafora?“, vă invit să căutaţi răspunsul într-o afirmaţie făcută de Stephen Hawking: „fizica ar fi fost mult mai interesantă dacă existenţa bosonului Higgs nu ar fi fost confirmată“. Chiar aşa, ce ar mai fi de gândit şi de spus din clipa în care vom fi aflat deja, cu lux de amănunte, cum s-a făcut lumea?

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza“ Iaşi